La margine de dor, la ţărm de mare...
Ai apărut înveşmântată în culorile petalelor trandafirului albastru.
Pe creştetul obosit de aşteptare purtai năframa Iubirii Eterne,
Iar ochii tăi îndureraţi mă priveau printre lacrimi.
Cuprinsu’m’ai în braţe
Şi ca o copilă mă băteai cu mânuţele tale încă tinere:
„De ce m’ai lăsat aşa ?
Nu ştii cât am suferit de dorul tău...!”
Te’am strâns la piept,
Iar aripile tale începuseră a se desface peste braţele mele.
M’ai luat de mână şi am străbătut marea
Care ne’a completat în culoarea ei.
Ce bine îţi stătea
Cu ochii negri şi năframa albastră pe creştetu’ţi unduit !
Rochia ţi se perdea pe ape scuturându’şi petale, lacrimi şi amintiri...
...Ai suferi mai mult, dacă ai fi liberă !
*StMS
