De departe, în asfinţituri, noi luceferi se
destramă
Împărţind prin labirinturi
stele multe, iar cu teamă
În sclipirea lor
tăcută, în al vieţii univers
Pe o frumuseţe mută, doar în cântec şi în vers.
De acolo, în spaţii vaste plâng priviri prin
dorul sfânt
Îngeri cu aripi şi aştri strălucind peste
pământ.
Se oferă incandescenţei palizi, veşnici iubitori
Părăsind în tihnă lumea
cu ai ei mulţi muritori
Şi se alătură splendorii
ce viază-n galaxii
Îşi împărtăşesc iubirea prin o mie
de stihii
Ce cuprind eternitatea
neschimbatelor simţiri
Dansul stelelor îi
cheamă prin înaltele trăiri:
”Nu mă mai cobor în
lume” zice un luceafăr trist.
”Doar aici e nemurirea,
doar aici pot să exist !”
Însă palida garoafă
îngrădită în ţărână
Îşi trimite amintirea
stelei, ca să mai rămână
La vedere, măcar
noaptea să-i zâmbească-n străluciri:
”Doar pământul mă mai ţine nedoritelor loviri
!
Îţi trimit mireasma caldă
a făpturii care sunt
Nu pot fi nicicând ca
tine, tu luceafăr cu avânt !
Aşa mi-a fost dat să fiu,
priponită-n rădăcină
Dar cu toate astea
gândul mă preschimbă în lumină !
Şi de-atâtea ori catarge
pe corăbii plutitoare
Arătat-au încă semnul
de curând plecării tale !
Mi te port fiinţei mele în cântec şi osanale
Ai putea de sus de
acolo, să mă mângâi pe petale...
Doar aşa mi-adie visul prins şi el ca mine-n glastră
Doar aşa misterul nopţii l-aş privi de la fereastră
Cum se-ncruntă
nepăsării, astei lumi zidită-n piatră
Cum ar vrea să se
răzbune pe durerea asta toată !”
Prin ecouri de lumină,
la înălţimi ce s-au aprins
O stea iarăşi se desprinde din
cerul ce i s-a stins
Si se face căzătoare pe
o mie de greşeli
Fulgeră grăbit
fereastra şoaptelor ce i-au fost ieri:
”Aş putea să-ţi aprind lampa, să te
prind în steaua mea
Dar menirea-mi pune
piedici. Nu te voi putea avea !
O văpaie de lumină te
va arde în surghiun
Prea apropiat de tine,
te voi face toată... scrum.
De aceea în văzduhuri
fug şi-mi plâng iar a mea stare
Dar durerea mea
te-adapă, ploaia mea ţi-e alinare.
Fiindcă atâta drum pe
cale iar mai vin şi iarăsi plec
Îmi duc dorul tot în
spaţii şi în el singur mă
înec...”
Grandiosul cer funebru
asfinţitul a pierdut
Noaptea-şi ţintuie mantaua prin
eterul trist şi mult
Norii întemeiază
piedici, graniţe între iubiri
Dorul le străbate
aievea cu mai multe reveniri.
Se răsfrâng în parte
norii alungaţi de raze noi
Garoafa-şi ridică pleoapa
murdărită de noroi.
Iar lumina o pătrunde
în fiinţa ei slăbită
Îi mai cade o petală ce
în vis i-a fost rănită.
”Câte ploi înspre
furtună şi oricât mi-ar fi de greu
Steaua mea neliniştită ! Eu te voi iubi
mereu !
Pe orice petală frântă
îmi voi naşte al meu rod
Cu splendoarea ta cea
sfântă mă vei ţine-n al tău loc
De nu ştii, de-ţi moare clipa marii
iubiri ce-ai avut
Dorul meu te va
întoarce la înălţimea de demult !
Despărţiţi în timp de spaţiu, de idei sau reci
fiori
Vom rămâne împreună
chiar şi-aşa, de multe ori
Mii de clipe urgisite
de vor vrea să ne despartă
Eu de aici şi tu de-acolo, ne vom
mai vedea... o dată !
Până-mi vei cădea
alături răpus în a mea ţărână
Sau mă vei-nălţa la tine, dragostea
mea să-ţi rămână
O arvună a Iubirii
dincolo de timp şi gând
Fără existenţă în lume, fără apă şi pământ.
Undeva în cerul care nu
sunt nori şi nu e vreme
Unde numele tău sacru
are cine să ţi-l cheme
Pe cărări diamantine ce
veghează-n strălucire
Calea vieţii viitoare cuprinsă
doar în Iubire !”
*StMS
.gif)
