Se spune că odată inima ar fi fost un soare strălucitor între ceilalți aștri ce-i contemplau lumina purtând universul într-o armonie deplină. Undeva la capătul pământului, un muritor obosit de căutările propriei origini adormise trist spijinit de o stâncă solitară, cu ochii rugători spre înălțime...
Măritul soare văzând palida ființă uitată cu totul de orice împlinire și-a trimis atunci pe un răsărit puternica lumină - curată, blândă, mângâietoare - care l-a străbătut pe om și i s'a așezat cu încredere în pieptul său pustiit de atâta așteptare. Spre dimineață, când razele soarelui îi zâmbeau în priviri, pământeanul s-a trezit în ritmul unei noi vieți, condus de sentimente sclipitoare.
Bucuria aceasta i-a descoperit orizonturi ce odinioară nu le putea cunoaște, iar încântarea i-a cuprins ca o adiere plăcută de primăvară pe toți semenii ce locuiau pe pământ.
Cu timpul însă, omul copleșit în spațiile limitate ale acestui tărâm și-a condus pașii prin curiozități și pasiuni incerte, iar acea lumină dăruită în taină a devenit flacără ce se zbătea sălbatic în trupul său plăsmuit de frământare. În cele din urmă flacăra a fost răpusă de pulsul vremii și zvâcniri ascunse de sânge, iar oamenii au numit-o... inimă.
Originile inimii sunt cerești, dar pornirile de pe pământ.
Omul trebuie s-o asculte, dar să nu se lase condus de orice dorință a ei.
