Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care cu anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informatii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic in concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut ! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul natiei românesti pentru care a trăit si pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
Istoria oficială a vietii lui Mihai Eminescu a impus un sablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiintă labilă, neadaptată, pierdută in lumea sa de poet si ar fi murit nebun, bolnav de sifilis si alcoolic. Istoria sa reală este insă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate exceptională, bine ancorat in realitatea socială si mai ales politică a vremurilor zbuciumate in care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea natională, un ziarist de exceptie, un vizionar, un reformator.
Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie intr-un moment in care guvernul României urmărea să incheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunta la pretentiile asupra Ardealului si se angaja să ii anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Multi au renuntat la valorile si principiile lor pentru a fi scosi de pe lista proscrisilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, si de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizatii independente, aflate inafara controlului francmasoneriei, de trezire si promovare a spiritului românesc si de refacere a Daciei mari.
„Mai potoliti-l pe Eminescu!”
Acesta este mesajul pe care francmasonul si junimistul P. P. Carp il transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată intocmai de cei din tară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureste in ce context a avut loc internarea fortată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „In primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.
Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-si revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriti. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucuresti in 1883. Intemeiază Tribuna in 1884. In jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Conditia semnării tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. „Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.” Intr-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi in care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, ii trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninta România cu războiul. La Bucuresti au loc descinderi si perchezitii simultane la sediile mai multor organizatii care luptau pentru Ardeal, printre care si Societatea Carpatii, in care activa Eminescu. Este inchis ziarul L’Independance Roumaine si directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din tară . La fel si Zamfir C. Arbore. Societatea Carpatii este pur si simplu desfiintată, in urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidati de aceste măsuri, o parte din militantii pentru Ardeal se dezic de ideile lor si isi trădează confratii, pentru a-si salva propria piele. Printre ei se află Simtion si Chibici, presedintii Societatii Carpatii, Ocăseanu si Siderescu, membri in conducerea aceleasi societati, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelasi pe care Caragiale il ridiculizase in personajul Rica Venturiano. In semn de obedientă, toti acestia se vor implica plini de zel in actiunea de internare fortată a lui Eminescu.
De ce era atât de incomod Eminescu?
Privită in acest context, nebunia lui Eminescu, ca si detaliile internării sale, căpata o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidentă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliti-l pe Eminescu!” In perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianta că situatia din Romania este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Bratianu, P. P. Carp si Titu Maiorescu merg in Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Statescu si Petre Gradisteanu merg la Viena, unde Gradisteanu isi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iasi, unde fusese dezvelită statuia lui Stefan cel Mare si fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.
Judecând dupa măsurile luate impotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalti, el nu putea fi convins cu nici un chip să renunte la ideile si principiile sale. Eminescu era membru activ in mai multe organizatii care luptau pentru drepturile romanilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Juna, Societatea Carpatii, din care facea parte si Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de politia si serviciile secrete românesti, cât si de cele austro-ungare. In anturajul său erau infiltrati mai multi informatori, printre care se număra si Ocăsanu de la Societatea Carpatii. La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr ii trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă in care arăta: „Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs, o intrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursa sigură, am fost informat despre această intrunire [n.n dupa toate probabilitătile sursa era chiar Titu Maiorescu].. S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studentii transilvăneni de nationalitate română, care frecventează institutiile de invătământ din România pentru a se instrui, să fie pusi să actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publică in directia unei Dacii Mari.” Aceasta nota a dus in final la desfiintarea Societatii Carpati.
Activitatea sa ca jurnalist il făcea cu atat mai periculos, cu cât avea si pârghiile necesare pentru a actiona: ideile sale erau exprimate in mod magistral intr-un ziar, Timpul, pe care il transformase in cotidian national. In această publicatie demascase coruptia politicienilor români si grasele comisioane pe care acestia le incasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre conditionările umilitoare impuse României de puterile europene, in schimbul recunoasterii Independentei. In 1880 declansase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iasi la inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare si citise acolo in fata multumii poezia manifest Doina. Acest eveniment national deranjase foarte mult puterile occidentale. In sfârsit, chiar in dimineata zilei in care avea să fie dus cu forta la balamuc, apăruse in Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei si a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa incălcării dreptului la libera exprimare si demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu impotriva jurnalistului Emil Galli.
n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București
Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: In dimineata acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea in cap si lovit de nebunie ar fi inceput să se certe cu sotia lui Slavici, la care locuia in gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta ii trimite la orele sase dimineata un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu. Maiorescu ia o măsură de exceptie – in loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe sotia acestuia de „nebun”, se duce impreună cu Constantin Simtion, presedintele Societatii Carpati, la spitalul doctorului Sutu si, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudătenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, si nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Sutu, asa cum ar fi fost firesc. Intors acasă, se pomeneste insă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, in care tocmai ii apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l intreabă nimic despre incidentul de dimineată cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut intr-adevăr loc). Il trimite insă la sediul Societatii Carpati, undePolitia făcea perchezitie, pentru a se intâlni chipurile cu Simtion, complicele său la internare. „Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu in jurnalul său in dimineata zilei de 28 iunie 1883, dupa ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce stia că va face a doua zi.
Nu se va face insă „fără greutate”, asa cum isi dorea Maiorescu, căci Eminescu isi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpatii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capsa. La acea vreme Capsa nu era doar un local de lux, ci si sediul Ambasadei SUA si resedinta mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capsa in speranta de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomati si in special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care il cunostea personal si care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiti să isi schimbe planul.
Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă inscenare
La Capsa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaratiilor lui Ventura , Eminescu ar fi inceput să tină un discurs „politico-socialo-national” infierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi amenintat-o pe sotia patronului si ar fi strigat „la toate acestea nu-i decât un leac. Să il impusc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , in loc să il calmeze, ii tine isonul si ii propune să meargă impreună la palatul Cotroceni.. Ajunsi acolo află că Regele nu este in Bucuresti.. Pe drumul de intoarcere, Ventura il duce pe Eminescu la băile publice Mitrasevski, il lasă intr-una din camere si apoi alertează Politia că un nebun s-a inchis in baia publică. Ii cheamă la fata locului pe alti doi membri ai Societatii Carpati, Siderescu si Ocăsanu. Ca un facut, cei doi au cu ei o cămasă de fortă.. Intră in baie, il imobilizează pe Eminescu si spre orele 19 il duc la stabilimentul Sutu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea in cap. Scena cu pistolul de la Capsa si declaratia lui Eminescu că il va omori pe Rege sunt piesele de rezistentă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate insa doar de o singura persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod in stanga si dreapta, dar va ezita să scrie totusi despre el, desi era ziarist.
Scena va fi consemnată de-abia in octombrie 1911 de Al. Ciurcu intr-un articol apărut in Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”. Povestea lui Grigore Ventura nu stă insă deloc in picioare din mai multe motive. In primul rând, Ventura sustine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit sa apară in procesul verbal incheiat de Politie, ori numele său nu apare deloc. Ventura sustine ca el este cel care a alertat Politia, ori in procesul verbal este consemnat ca politia a fost sesizată de domnii Ocăsanu si Siderescu. Acestia dau insă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, intrucât nu fuseseră prezenti la fata locului. Ceea ce arată că cineva ii informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu si a face in asa fel incât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat si dus la psihiatrie, in conditiile in care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi si a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia ca Eminescu era nebun si a justifica astfel internarea. Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, sotia patronului de la Capsa, despre care Ventura spune că a fost persoana amenintată cu pistolul de Eminescu, nu mentionează in memoriile sale publicate la Paris in 1909, absolut nimic despre această scenă, care, daca ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declara că vrea să il impuste pe Rege, ori era putin probabil ca el, in calitate de ziarist să nu stie că Regele era plecat de cateva zile la Sinaia. In procesul verbal intocmit de Politie nu se aminteste nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitrasevschi, si fiind atins de alienatie mintală s-a incuiat singur pe dinauntru si a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simtion, Siderescu si Ocăsanu de la Societatea Carpatii, care aveau incă de dimineată misiune de la Maiorescu să il ducă la casa de nebuni a doctorului Sutu. Acestia intră in baia unde Eminescu se afla in apă, dezbrăcat. Eminescu le cere sa iasă. Il imobilizează si ii pun cămasa de fortă. Intre timp Politia ii perchizitionează locuinta, ii ridică bunurile, ii umblă prin hârtii si manuscrise, sperând să descopere ceva compromitător. Totul se petrece cu complicitatea sotiei lui Slavici. Politia nu va deschide o anchetă, asa cum proceda de obicei si cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Politiei nu este intâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur si s-a inchis in baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea in care era adus de Ventura si care ar fi putut atrage suspiciuni.
Omorât lent prin otrăvire cu mercur
De la Băile Mitrasevschi Eminescu este dus direct in stabilimentul doctorului Sutu, unde tratamentul aplicat il transformă intr-o legumă. Nici un alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare in acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja linistea lui Eminescu. Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, ii scrie lui I.. E. Toroutiu despre modul in care era tratat Eminescu la Sutu in următorii termeni: „As vrea să vă spun că toti domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14). In noiembrie 1883, la insistentele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat intr-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care stia cel mai bine că Eminescu nu este nebun si medicii din Viena isi vor da usor seama de aceasta, se opune la inceput vehement. In cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să il tină pe Eminescu departe de tară.
Eminescu stia foarte bine ce i se inscenase si odată reintors in tară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă in favoarea sa. Privit insă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Intr-o scrisoare adresată in ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare stirea că as fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credintă, incât si dl. C. Mille, intr-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află in deplină eroare si că afară de suferinta mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezmintire) in organul (ziarul) dumitale n-ar strica..” Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reusesc să isi dea seama deloc de ce boală sufera Eminescu. In decembrie, il declară sănătos si recomandă externarea. Nimeni nu are insă interesul să il readucă in tară , cu atat mai putin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, ii cere in repetate rânduri să il scoată pe Eminescu din spital, unde nu-si are locul printre bolnavii psihic. Fisele de observatie medicală din timpul sederii in sanatoriul austriac dispar intr-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece in Italia, sub atenta supraveghere a unui om de incredere, chipurile „pentru a se reface”. La intoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucuresti, dar Maiorescu face tot posibilul să il tină departe de capitală...
Toate munca sa, cărtile, notele de lectură, manuscrisele se aflau la Bucuresti, la Maiorescu... Prin intermediul diversilor prieteni, Eminescu ii cere in mod repetat acestuia sa ii inapoieze „lada cu cărti”, fără de care ar fi trebuit să isi reia toata munca de la zero... Maiorescu este de neinduplecat. Cum nu se cuminteste, este trimis tot cu forta la ospiciul de de lângă Manastirea Neamt. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuti, că a fost „internat ca alineat, desi nu fusese”. Este sechestrat la Neamt din noiembrie 1886 până in aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleti de apă rece si il bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Incearcă să fugă de mai multe ori si in cele din urmă reuseste să obtină o mutare la Iasi, sub ingrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care ii va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul continea insă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica in ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre in analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic si total contraindicat in tratarea sifilisului, doctorul Iszac ii va administra doze uriase de mercur, de 4 până la 7 grame. Un alt psihiatru din Bucuresti, Panait Zosin, care nu il consultase vreodată pe Eminescu si cunostea cazul doar din corespondenta cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac si chiar il completează cu următoarele reflectii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut incă nopti albe, ar fi făcut orgii, ar fi consumat narcotice si excitante (n.n. in conditiile in care se stie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic si sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconstientă, de prozaică intunecare a activitătii psihice...
”De-abia in 1888, Veronica Micle reuseste să il smulgă din mâinile doctorului Iszac si să il aducă in sfârsit la Bucuresti. Aici reincepe să publice, si in urma unui articol impotriva guvernului, apărut in România liberă, este internat cu forta tot la dr. Sutu, unde va si muri. La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur si simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase in putrefactie. Este totusi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura nici unui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeti din personalul spitalului.
Casa Memorială Mihai Eminescu - Ipotești - Botoșani
Societatea Matei Basarab, spiritul national si francmasoneria
Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reactionar, paseist, antisemit, xenofob, nationalist sovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce in memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, in timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub ingrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci contin poezii si altele cinci, articolele publicate de el in perioada 1870-1883 si 1888-1889.. Desi majoritatea articolelor au fost scrise inainte de asa-zisa declansare a nebuniei, multi sustin si astăzi că ele nu merită să fie citite, intrucât „sunt rodul unei minti atacate de boală, in căutarea unei bucăti de pâine”. „Eminescu n-a ajuns să marcheze politica natională, desi este intemeietorul doctrinei nationale moderne” scrie Theodor Codreanu in „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grija separată de structurile de profunzime ale politicii nationale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea razboi mondial.
Efectele sunt vizibile si astazi. Asa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confectionată, pentru a preveni si a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creeaza impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) ca eminescianismul este un element nefast, inamicul public numarul unu al democratiei si al statului român. Neintâmplător, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul national cu acela al lui Ceausescu.
O mare indignare si injosire din partea Academiei române este faptul că l-au făcut membru post mortem, ceea ce nu era potrivit caracterului său, poetul având destule divergente cu "junii corupti" de atunci, ascultătorii fideli ai mai marilor lumii. De altfel Luceafărul a si fost dat afară din asa zisa academie. Deci acolo nu prea mai e lumină... In realitate, statul român nu a atins niciodată exigentele lui Eminescu, fiindcă nici nu si-a propus aceasta vreodată, desi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiintei noastre nationale.” Au existat tentative ca Eminescu să fie inrolat in masonerie. Fără succes... Eminescu lucra insă la crearea unei organizatii românesti si pro-românesti, numită Societatea Matei Basarab si aflată in afara controlului si influentelor francmasoneriei, care masonerie se afla si atunci in slujba unor interese supranationale.
„O organizare intre români”, scria el. „Pretutindea oameni care să tie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie incurajat si lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezinta o putere enormă. Tinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică si intelectuală a intregului popor românesc.” Incă din 1874, el ii scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a facut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastra ar consta cred in inlăturarea oricărei indreptătiri pentru importul necritic de institutii străine.” Eminescu nu renuntase la acest plan nici in ultimii săi ani. Alexandru Vlahută povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Sutu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeste de mult, o lucrare colosală.” Gheorghe Panu povesteste in „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, stii tu că in lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui.... Tot, tot este un sir neîntrerupt de martiri.”
Eminescu a fost unul dintre ei.
DOINA (necenzurata)
De la Nistru pân'la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta singurătate;
Din Hotin si pân'la Mare
Vin Muscalii de-a călare
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o atin
Si Muscalii si Calmucii
Si nici Nistrul nu-i înneacă
Săracă tară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveste'nvată pruncii
Si sub mână de jidan
Sunt românii lui Stefan.
Vai de biet român săracu
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Si-i străin în tara lui.
Din Brasov pân'la Abrud
Vai ce văd si ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Cris
Nu mai este luminis
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai stii ce te-ai face
Sărace, român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra singurătate
Numai umbra spinului
La usa crestinului
Codrul geme si se pleacă
Si izvoarele îi seacă
Săraca, tară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Si să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost misel
Secă-i-ar inima-n el,
Cum dusmanii mi te seacă
Săracă, tară, săracă!
Stefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Lasă Arhimandritului
Toată grija schitului
Iară grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ti mântui neamul tău.
Tu te-naltă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând
Adunându-ti flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de doua ori
Vin si codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toti dusmanii or să piară
Dati în seama ciorilor
Ş-a spânzuratorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-asteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui motivele
Pe câti pari, pe câti fustei
Căpătâni de grecotei
Grecoteii si străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar tara pustia
Si neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Saracă, tară, săracă!
+
