Străluminatul rob din ceruri plin de întinderi
Deasupra prin extazuri de vis îndeplinit
A împrăştiat eterul prin relele deprinderi
Schimbând al nopţii aur în seară de granit.
Nimicnicia sa se încrede în putere,
În slava cea deşartă din tristul orizont ;
Prezentul i se pare a fi fără cădere
Cu toate că trecutul îl mustră peste tot.
Convins în sentimente doar aparent curate
Străbate spre iubire, dar fără Dumnezeu.
Se înalţă la lumină râvnind a lui dreptate
Să’junghie misterul ce stă ascuns mereu.
Trezirea i se face încrezător pe sine
Când răul ce domneşte se face mai cu rost
Aruncă vina iarăşi spre cel ce tocmai vine
Şi’a lui trezire adoarme mai rău decât a fost.
Râvnitor prin veacuri; credinţa ce înşeală
Goneşte adevărul prin timpuri ce’au trecut
Şi preţuind lumina ce duce la greşeală
Se întoarce în depărtări din nou de la’nceput.
Când vezi că din luceferi care’au visat deschis
Strălucitori prin umbre ce împiedică şi’aleargă
Un negru fum sloboade, al patimilor vis...
Unde’i eternitatea ? ...Cel înţelept s’aleagă !
S’a ridicat odată o stea numai de argint
Sclipind a ei speranţă spre’a lumii frumuseţe
Şi undeva prin flăcări, un dor împătimit
A întins mâinile albe la înălţimi măreţe.
În ochii însetaţi şi obosiţi de vreme
Stau lacrimi rugătoare ce cad înspre pământ
La fericirea vieţii a renunţat să spere
Priveşte doar la steaua sau îngerul cel sfânt.
Să’i fie împlinirea la steaua ce pluteşte
Păstrând în altă lume ce nu a cunoscut !?
’’Coboară printre aştri din cerul tău prea rece,
A ta singurătate eu vreau să o sărut...’’
Lacrimile curg pe obraz brăzdat de clipă,
De ani robiţi de haos prin freamăt trecător
Iubirea căutată e pasăre cu’o’aripă
Ce zboară până cade în rău nesimţitor.
’’Ai renăscut în bine privindu’mă pe mine ;
Trăieşti a ta dorinţă şi nu o părăseşti.
Iubesc a ta faptură; dar nu pot fi cu tine.
Pe un pământ de vise iubire nu găseşti.
De vrei cu adevărat, te înălţă tu spre mine
Să întâmpini Fericirea ce nu ne va lăsa,
Singurătăţii mele te voi avea pe tine
Vom fi mereu alături, dar nu ne vom vedea.
Dragostea de pace, de adevăr, de taină
Te va conduce sus, la Cer, spre Creator
Vei tresări apoi primind o nouă haină
O stea de argint asemeni în simţ nemuritor.
Prin timpul ce va sta robit de bucurie
În dragostea eternă ce ne va lumina
Cu Dumnezeu in pace, în sfântă armonie
Deschide’vom noi aripi… şi-apoi ne vom vedea.
Ne vom privi cu toţii slăvind divinitatea,
Pe Dumnezeu Cel veşnic ce ne va darui
Iubirea ce nu moare, speranţa, libertatea...
Odată împreună toţi fericiţi vom fi.’’
Tăcerea se destrămă când inima s’a stins
Un nor venind din haos aleargă printre stele
Se risipeşte visul şi focul s’a aprins
Dorinţa către bine singurătăţii mele.
Când stelele privesc a soarelui lumină
Sclipesc de bucurie, de dragoste arzând
Se înalţă între ele, se îndeamnă şi se’nchină
Împărtăşind iubirea şi jos înspre pământ.
Străluminatul rob îşi vede măreţia
Călcând tărâmul greu de patimi înnegrit
Şi caută într’una sfinţind nimicnicia
Unei lumini deşarte din norii de granit.
Sunt orizonturi reci închise în depărtare
Adăpostind himera iubirii ce’a trecut
Tu mori pătruns de visuri căzut în alintare
Şi vezi abia acuma ce’ai fost şi ce’ai făcut.
O stea poate să cadă în timp peste pământ
Să lumineze noaptea iubirii trecătoare,
Dar strălucirea ei va ridica stingând
Şi propria lumină ce’a fost nemuritoare.
’’Coboară tu iubire din munţii cei de gheaţă
Pe pajişti inflorite şi multe primăveri.
Te voi cuprinde în braţe, vei reveni la viaţă
Vom deveni luceafăr, deasupra, peste mări.’’
’’Miozotis de iarnă pierdut prin munţi de gheaţă
În orizonturi albe, sub megalit tăcut
Va sta ascuns privirii, dorinţei ce revarsă
Un sentiment de pace străin şi prefăcut.’’
Cine doreşte pacea, iubirea, fericirea
Prin grele ierni să treacă aici pe’acest pământ ;
Să se ascundă şoaptei ce’i scutură chemarea
Spre orizonturi albe să plece şi mai mult.
Aici nu e nimic real-adevărat.
Aici nu e nimic real-adevărat.
E vraja unei nopţi care degrabă trece;
Iar ce e trecător te lasă întunecat…
Ai fost o stea, din cer
.jpg)
