Acum treizeci şi ceva de ani, când ne izola de Occident cortina de fier (iar la Internet nici măcar nu visa cineva!) am fost în stare să facem legătura între uluitoarea revelaţie din "Rocky" (1976) şi tânărul terorizat în fugă de Jack Lemmon, în "The Prisoner of Second Avenue" (1975) fiindcă Sylvester Stallone a avut dintotdeauna un şarm al lui care atrăgea atenţia, chiar şi la cele mai nesemnificative treceri prin cadru. La fel de pasager l-am mai zărit şi într-un episod din "Kojak" (1975), iar spectatorii de-afară, cu acces la mai multe filme, îl putuseră vedea şi ca un client de discotecă în "Klute" (1971), ca Frank Nitti în "Capone" (1975), ca Machine Gun Joe Viterbo, în "Death Race 2000" (1975) sau ca un mafiot oarecare în "Cannonball" (1976).
Acestea erau doar cele mai importante rolişoare (alte vreo zece ciubucuri nici măcar nu merită să fie menţionate într-un medalion atât de esenţializat - cu excepţia primului cameo care a atras atenţia: Stanley Rosiello, din "The Lords of Flatbush", 1974) de la începuturile deloc promiţătoare ale carierei tânărului Sylvester Gardenzio Stallone, născut la 6 iulie, 1946, în mahalaua Hells Kitchen din New York City - mediu care nu i-a înăbuşit din faşă ambiţiile, căci a studiat la Colegiul American din Elveţia şi la Universitatea din Miami, luându-şi licenţa de Bachelor of Arts.
Inspiraţia lui a fost aceia că, nemulţumit doar cu actoria, The Italian Stallion (cum i se mai spunea pe-atunci - după ce în adolescenţă avusese şi porecla Michael), ţinea să-şi facă un nume şi ca scenarist, iar în 1975, impresionat de meciul lui Cassius Clay cu Chuck Wepner, din Cleveland, a scris un scenariu despre un pugilist necunoscut care prinde acea "şansă la un milion" de a se măsura cu campionul la categoria grea (de altfel, personajul antagonistului, arogantul histrion Apollo Creed, e un portret explicit al lui Muhammad Ali). Şi s-a produs miracolul !
Întocmai ca eroul său, Stallone a devenit peste noapte o legendă vie şi nemuritoare, încasând cu "Rocky" nu mai puţin de zece nominalizări la Oscar (inclusiv scenariul şi cel mai bun rol - la toate cele trei - patru categorii competitive), dintre care trei adjudecate: regia, montajul şi cel mai bun film. Pe undeva, s-a produs şi o sincronicitate drăguţă prin faptul că, după multe încercări nereuşite, cronica scrisă la "Rocky" de subsemnatul care pe-atunci era doar un tânăr aspirant la cinemagrafie, a fost prima din care a apărut un extras, pe pagina cititorilor din revista "Cinema", încheiat cu cuvintele: "De necrezut că un om cu fizicul acela de culturist blând a putut da naştere unei asemenea creaţii intelectuale!", la care cineva mi-a replicat: "De ce e «de necrezut» aşa ceva? De unde aceste prejudecăţi ?"
Astfel s-a lansat una dintre cele mai scumpe francize a tuturor timpurilor, şi cu toate că Stallone îşi merită cu prisosinţă toate laudele, nu trebuie să uităm şi contribuţia esenţială a regisorului John G. Avildsen, precum şi a actorilor Talia Shire, Burgess Meredith şi Burt Young. De asemenea, nu încape nici o îndoială că şi aici avem de-a face cu unul dintre acele cazuri de debut uimitor, de la nimic la tot - niciodată egalat. Asaltat de oferte din partea tuturor studiourilor hollywoodiene, dornice să-l recruteze pe noul star, Sly s-a lansat într-o carieră fulminantă şi în mare parte, binemeritată (căci e pe cât de talentat ca actor, pe-atât de inteligent ca scenarist şi de corect ca regizor).
Capodopera a continuat satisfăcând admiratorii şi chiar în regie stalloniană, cu "Rocky II" (1979), puţin mai sensibil şi mai familial decât originalul, apoi "Rocky III" (1982), care şi-a depăşit predecesorul la capitolul încasărilor - după care Stallone s-a îndepărtat de ring pentru o vreme, atras de tentaţia unei alte francize de succes. A revenit cu "Rocky IV" (1985), abordând şi tematica egalităţii între naţii - căci aici adversarul era un boxer sovietic (Dolph Lundgren) - şi, pe de altă parte, culminând incitant la nivelul luptelor din ring mult peste cel al primelor trei episoade. A urmat apoi "Rocky V" (1990), regizat de Avildsen, autorul celui dintâi, unde adversarul era interpretat de boxerul Tommy Morrison, strănepot al lui John Wayne, ba chiar şi mult mai târziu, un "Rocky VI"
(pe adevăratul său titlu, "Rocky Balboa", 2006 - adică la treizeci de ani după debut) - o peliculă mai mult educativă încununată de o substanţială apreciere. În paralel, cum spuneam, Stallone a dezvoltat măreţia celuilalt erou de cult, John Rambo, scris de canadianul David Morrell, un adevărat maestru al romanelor de acţiune.
Inegalabilul Rambo, devenit în cultura americană simbolul soldatului perfect, a impresionat cel mai mult în "First Blood" (Ted Kotcheff, 1982), unul dintre acele rare exemple în care un film despre război reuşeşte să pledeze cu sinceritate şi succes împotriva violenţei, folosind nu spectacularul facil, ci argumentaţia psihologică şi morală. Continuarea "Rambo: First Blood Part II" (1985, George Pan Cosmatos), a prins latura unei apologii a politicii corupte, urmată de o destăinuire şi mai intensă, dar tacită cu "Rambo III" (1988, Peter MacDonald). S-ar fi zis că lucrurile s-au oprit aici, dar douăzeci de ani mai târziu, Sylvester inspirat din faptele reale şi mai puţin mediatizate din Birmania revine în 2008 cu un "explozibil" Rambo IV, un film de locul 2 in box-office-ul american care relatează doar o infimă parte din atrocităţile săvârşite printre kareni. Acum e în preproducţie "Rambo V: The Savage Hunt" (prevăzut pentru 2012) !
Sylvester Stallone continuă cu succes să rămână unul dintre cei mai bine plătiţi monştri sacri de la Hollywood. Printre legendarele Rocky şi Rambo, vocaţia artistică a starului a strălucit grandios şi în alte producţii: "Cobra", G.P. Cosmatos, 1986; "Over the Top", Menahem Golan, 1987; "Cliffhanger", Renny Harlin, 1993; "Demolition Man", Marco Brambilla, 1993; "Judge Dredd", Danny Cannon, 1995; "Assassins", Richard Donner, 1995), exersându-şi talentul şi în câteva comedii cum ar fi: "Oscar", John Landis, 1991; "Stop! Or My Mom Will Shoot", Roger Spottiswoode, 1992; "Tango & Cash" (Andrei Koncealovski, 1989) sau impresionantele filme cu tentă politică: "F.I.S.T." (Norman Jewison, 1978) şi "Escape to Victory" (John Huston, 1981).
Adevărul este că Stallone e un actor destul de talentat încât să nu joace niciodată plictisitor, profunzimea si spiritul de actiune fiind principalii factori ai dinamismului său reflectat într-un realism de cele mai multe ori dramatic. Rocky şi Rambo sunt marile lui creaţii ce au intrat destul de evident în lexiconul personajelor de film. Sylvester Stallone şi-a clădit prin forţe proprii una dintre cele mai solide şi respectabile cariere de la Hollywood, şi a influenţat considerabil cultura populară modernă prin multe dintre personajele lui iconice.
Toată aprecierea şi admiraţia mea pentru Sylvester !
