Cu puţin timp în urmă, s-au împlinit 70 de ani de când în ziua de 28 noiembrie 1940, s-a descoperit la marginea pădurii de la Strejnic din apropierea Ploieştului, trupul neînsufleţit al marelui savant Nicolae Iorga, ucis bestial de nişte legionari fanatici, membri ai Mişcării Legionare, organizaţie extremistă de dreapta.
Acest odios atentat politic venea să încheie seria nenorocirilor care se abătuse asupra ţării noastre în acest fatidic an. Consider necesară trecerea în revistă a acestor evenimente, mai înainte de a vorbi pe larg, despre personalitatea marelui savant.
În acest an, România a fost sfârtecată de cei doi mari coloşi între care se afl a. Uniunea Sovietică la răsărit şi Germania nazistă la apus, ca într-o adevărată menghină. Cei doi mari dictatori Stalin şi Hitler se înţelegeau de minune, după ce în 1939 la 23 august semnaseră „Pactul Ribbentrop-Molotov“ în care împărţiseră ofi cial prada, adică Europa de est. Germania, a atacat chiar în acel an Polonia, ocupând jumătate de apus şi declanşând astfel cel de-al Doilea Război Mondial, iar ruşii partea de răsărit. Ulterior Uniunea Sovietică a cotropit ţările Baltice, Basarabia şi Bucovina de nord.
În acel an, 1940, când începe să se contureze o nouă ordine în lume, unde forţa dreptului era înlocuită cu dreptul forţei, Molotov, ministrul de externe al Uniunii Sovietice înaintează o nouă ultimativă ministrului român la Moscova, prin care se crea evacuarea rapidă a Basarabiei şi a Bucovinei de nord de către armata şi administraţia românească, deoarece, supunea cinic sfiind dreptul istoric, acea notă, că: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut o parte din teritoriul ei, Basarabia, ocupată în principal de Ucraina. Iar tot cinic, continua că astfel s-a călcat unitatea seculară a Basarabiei. Şi continuând să mintă, spunea că cere nordul Bucovinei, ca o compensaţie neînsemnată, pentru marile pierderi pricinuite Uniunii Sovietice şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia timp de 22 de ani a României în Basarabia.
Nota ultimativă nu spune nici un cuvânt, asupra adevărului istoric şi anume că Basarabia a ajuns la ei în 1812, când Turcia pierzând războiul cu Rusia, le-a cedat-o drept despăgubire, mai ales că n-o dădeau de la ei. Nici un cuvânt despre cetăţile cons truite de Ştefan cel Mare pe Nistru şi nici despre faptul că Basarabia n-a fost niciodată pământ rusesc. Garanţiile franco-engleze, de care se legaseră iluziile politicienilor români, deveneau imposibile. România era izolată. Ungaria revendica zgomotos Ar dealul iar Bulgaria dorea teritoriul sud-dobrogean.
Pe 27 iunie, sovieticii au adresat a doua notă ultimativă în care cereau imperios ca în patru zile, să fi e evacuate teritoriile revendicate. Fiind total izolaţi, două „Consilii de coroană“, au încercat să găsească soluţii. Acestea au avut loc amândouă pe 27 iunie. Numai şase membri din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă, nota Regele Carol al II-lea, în jurnalul său. „Numele lor“, spunea regele, „trebuiesc înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciolan şi Ernest Urdăreanu“. S-a cedat fără rezistenţă, aproape un sfert din ţară.
Drama prin care trecea România se aseamănă cu drama tuturor ţărilor cuprinse între cei doi coloşi. Răspunsul guvernului român în ziua de 28 iunie, confirma acceptarea ultimatumului, România pierdea 50.500 Km2 şi 3.700.000 de locuitori. Retragerea trupelor şi a administraţiei române s-a făcut sub presiunea trupelor Armatei Roşii şi a unor etnii incitate de spionii sovietici infiltraţi pe teritoriile respective. S-au comis acte de sabotaj împotriva armatei. Au fost împuşcaţi funcţionari şi s-au dezarmat chiar unităţi militare.
Restul dramei trăite de aceştia rămâne ca o sarcină a istoricilor care vor scrie cândva realitatea evenimentelor petrecute atunci. În România, ziua de 3 iulie a fost declarată zi de doliu naţional. Nicolae Iorga propune redactarea şi trimiterea unui memoriu tuturor Academiilor din întreaga lume. Documentul urma să arate ilegitimitatea istorică a pretenţiilor sovietice, asupra Basarabiei şi Bucovinei. Am considerat necesare aceste precizări şi mai ales atitudinea marelui nostru istoric faţă de destinul ţării.
Apoi România primeşte al doilea pumnal în inima sa: Dictatul de la Viena prin care ni s-a impus cedarea Ardealului de nord Ungariei, hortiştilor, care s-au comportat mai mult decât barbar. Nu putem uita evenimentele de la IP şi Trăznea. Tot istoricilor le revine sarcina de a le analiza şi de a le include în istoria nouă ce se va scrie cu siguranţă cândva. Şi ultimul act al sfâşierii României a fost cedarea Cadrilaterului, Bulgariei.
Pe marele savant Nicolae Iorga l-am văzut prima oară pe strada principală a orăşelului, vorbind cu un localnic. Era în vara anului 1939 când, elev fiind, îmi petreceam vacanţa în această minunată localitate Vălenii de Munte, unde nu întâmplător îşi alesese reşedinţa marele nostru istoric. M-a impresionat fi gura sa impunătoare, care degaja aerul unei distinse personalităţi, inconfundabile. Îmbrăcat într-un costum negru cu o pălărie tot neagră, cu borurile late şi cu nelipsita umbrelă, gen baston, acest bărbat înalt, nu putea trece neobservat. Barba mare grizonată şi privirea pătrunzătoare, veneau să-i completeze portretul. Localnicii îl salutau cu respect atunci când îl întâlneau pe stradă. Pentru ei „Domnul Profesor“ cum îi spunea toţi, reprezenta onoarea oraşului lor. Prin înfiinţarea Universităţii Populare de vară în acest minunat colţ de ţară, Iorga crease o oază de cultură, unde în fi ecare an veneau istoricii din toate colţurile ţării pentru a audia prelegerile ţinute de el, dar şi de alte valoroase personalităţi ale culturii din ţară şi nu rareori şi din străinătate.
~ Botoșani - Casa Memorială NICOLAE IORGA ~
Curiozitatea de tânăr m-a împins să intru şi eu în sala plină până la refuz, unde Iorga îşi expunea prelegerea. În încăperea improprie pentru o asemenea manifestare, căci nu era alta decât sala cinematografului local, pe un podium modest din lemn, instalat în faţa ecranului, marele savant vorbea, plimbându-se dintr-o parte în alta, cu o voce baritoneală, înşiruind o mulţime de nume şi date de tot felul, păstrate în mintea lui colosală. N-am înţeles mare lucru, aflându-se în fundul sălii, însă am stat neclintit în faţa acestui spectacol fascinant. Din când în când, se oprea din expunere şi privea sala. Mai trâziu, peste mai mulţi ani, aflând că Goethe, conferinţiind la Ilmenau, în faţa unui public numeros, într-un fel asemănător cu Iorga, a prezentat la un moment dat, un lapsus ciudat. Nu şi-a pierdut cumpătul însă, continuând să se plimbe liniştit dintr-o parte în alta a sălii, timp de aproape zece minute. Apoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a continuat prelegerea. Citind această întâmplare m-a purtat gândul la Iorga, care mă marcase atât de mult în tinereţe, când l-am întâlnit. Doi titani în ipostaze aproape asemănătoare.
Când peste un an, am aflat despre sfârşitul lui atât de tragic, am suferit, şi nu încetez să mă întreb, de ce? De ce, el care dusese faima neamului nostru pretutindeni pe unde a conferenţiat, trebuia să-şi termine viaţa atât de groaznic.
În jurul morţii şi personalităţii sale, s-au ţesut tot felul de legende. Nu ştiu cât sunt de adevărate. Se zice că istoricii maghiari ar fi spus: „Dacă nu v-a trebuit, de ce l-aţi ucis şi nu ni l-aţi dat nouă?“ Când a conferenţiat la Copenhaga în faţa a numeroşi istorici veniţi din mai multe ţări, toţi se întrebau: „Oare în ce limbă va vorbi Iorga?“ şi surpriza a fost mare atât pentru gazde, cât şi pentru ceilalţi participanţi, când Iorga şi-a făcut introducerea în limba daneză, căci el cunoştea unsprezece limbi. Despre personalitatea acestui mare reprezentant al culturii româneşti sunt foarte multe de spus, însă ne vom limita la cele considerate semnificative.
Încă de pe băncile şcolii, Iorga a atras atenţia dascălilor săi. La examenul de bacalaureat a fost clasifi cat primul pe întreaga Moldovă. La susţinerea tezei de licenţă, a impresionat juriul când a constatat că teza de limba latină cuprindea patru pagini şi jumătate scrise în această limbă într-o formă impecabilă, iar teza de limbă greacă cuprindea două pagini şi jumătate.
După obţinerea licenţei i se oferă o bursă la Paris şi alta la Berlin, unde a obţinut două doctorate. Revenit în ţară, devine profesor la Universitatea din Bucureşti, unde va preda până la moartea sa în anul 1940. Mișcarea legionară care impunea bigotismul naționalist era deranjată vizibil de suveranitatea gândirii lui Iorga, care nu era de pricipiul unei religii habotnice, redusă în adevărata înțelepciune - instituită doar la nivel de gașcă. Primul criminal politic al României, Codreanu, care mai apoi a devenit căpitanul venerat al mișcării, încă din studenție a avut atitudini fanatice care cu timpul a cuprins întreaga legiune. Horia Sima i-a urmat exemplul, punînd la cale asasinarea marelui savant.
Iorga este considerat ca cel mai mare spirit encicopedist din cultura românească. Este o enigmă, greu de înţeles, cum a putut scrie în cei 69 de ani, cât a trăit, atât de mult, şi anume: 1359 de cărţi şi broşuri, 165.656 pagini, 4963 recenzii şi 25.000 de articole. Întrebat cum de a putut realiza atât de multe scrieri, el a răspuns că a reuşit să învingă timpul. Şi, că este aşa, ne-o demonstrează comportamentul lui în felul cum îşi folosea fi ecare clipă a existenţei sale. Profesorul Nanu Muscel l-a surprins cum în timp ce era operat la un deget al mâinii stângi, cu dreapta scria ceva pe o hârtie. În şedinţele Academiei unde participa cu regularitate, îşi scria de multe ori diverse articole.
Iorga a rostit sute de conferinţe, cursuri, discursuri şi a lecturat milioane de fi le, acte documente. A redactat reviste şi a colindat întreaga ţară sat cu sat. A cercetat toate mânăstirile documentându-se asupra trecutului fiecăruia dintre acestea. A fondat în ţară şi străinătate şcoli şi fundaţii. Astfel a înfiinţat „Şcoala română de la Fontenay de lângă Paris şi „Casa Română“ la Veneţia. Iorga avea o putere şi o continuitate în muncă cu totul neobişnuite. Avea o memorie excepţională. În câteva clipe parcurgea o pagină pe care o putea reproduce aproape textual. Era suficient să răsfoiască o carte pentru a scoate din ea conţinutul, sau pentru a-i descoperi erorile.
George Călinescu spunea că Iorga ştie atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente, încât memoria lui însăşi, va avea tăria unui document. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii de viaţă, rolul lui Voltaire, cu personalitatea lui covârşitoare.
Cunoştea la perfecţie „Istoria Universală“ şi cea românească în cele mai mici detalii, direct de la izvoare. El putea improviza la cerere şi în scurt timp, istorii parţiale, monografi i de oraşe, de domenii, de familii. Astfel a scris: „Istoria armatei“, „Istoria bisericii“, „Istoria comerţului“,„Istoria literaturii“. Iorga spunea: „Culegeţi documente şi ţineţi seama de ele“. El mărturisea că timp de 20 de ani a adunat şi a editat documente. Datorită acestei metode a putut întemeia „Istoria Imperiului Otoman“. Marele istoric englez Arnold Toynbee, spunea: „N. Iorga a fost o fi gură reprezentativă a istoriei. El aparţine României, Europei şi lumii întregi. Sfârşitul lui tragic a fost o mare pierdere pentru toţi. Îi sunt recunoscător că a scris Istoria Imperiului Otoman. pe care o am în biblioteca mea într-o ediţie germană“.
În 1923 Iorga a dăruit statului o bibliotecă de circa 60.000 de volume, adunate în timpul călătoriilor lui în stăinătate sau cumpărate în timpul vizitelor sale zilnice prin anticariate, între orele 13 şi 14. Camera lui de lucru avea pereţii acoperiţi de cărţi, chiar şi deasupra uşilor. Îi plăcea să comenteze celebrul vers al lui Vergiliu: „Orice nebunie trece prin capetele conducătorilor, cei care suferă sunt oamenii simpli“. El spunea că „adevărul istoric“ nu este un adevăr absolut, ci unul relativ. Istoria însăşi fiind o aproximaţie de adevăruri. Iorga recunoaşte că paginile istorice sunt adeseori întunecate de crime, sau stropite cu sânge nevinovat, copleşind pe cele frumoase. Iorga poseda harul memoriei distributive, fiind atent sincronic la mai multe acţiuni. Fiind mare poliglot, se ferea să folosească neologisme, spunând că nu vrea să strice limba frumoasă şi limpede, românească.
E impresionant să constaţi că în poezia Brad bătrân scrisă nu cu mult timp înainte de a fi asasinat spunea:
Au fost tăiat un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân...
Fără îndoială că Nicolae Iorga, a fost nu numai un geniu, unul dintre cei mai mari poligrafi ai lumii, ci, aşa cum s-a spus, mai mult decât atât, a fost un fenomen al naturii. Când a fost găsit decedat mâna sa dreaptă avea cele trei degete principale împreunate, fapt ce păstrează certitudinea că înainte de a fi împușcat și-a făcut semnul Crucii.
+
17 ianuarie 1871 - 27 noiembrie 1940
17 ianuarie 1871 - 27 noiembrie 1940
”Unii oameni au demnitatea ambiției lor, alții a situației lor,
cei mai puțini demnitatea persoanei lor.”
~Nicolae Iorga ~
