- Tu omule al zăpezii, de ce eşti nemişcat ?
De ce stai singur aici ? Nu ai pe nimeni drag ?
Unde ţi’e suflarea, dorinţa de’a trăi ?
De ce eşti ca o piatră, de parcă nici n’ai fi ?
- Eu sunt zidit din curăţia şi bucuria de copil !
Arăt şi nostim cateodată, dar la cei mici le sunt alin.
În mine’i bucuria vieţii chiar dacă’s rece peste tot;
Eu sunt simbolul purităţii! Şi’n ierni, al inocenţei rod.
- Atunci unde’ai ascuns verdeaţa pe care adesea o păşteam ?
De ce zâmbeai aşa de tare când noi pe aici o căutam ?
- Nu am ascuns ! E la păstrare… Şi’al meu covor o v’adăpa
Ca să revină şi mai tare când vremea iarăşi s’o schimba.
Acum e iarnă şi frumos ! Copiii zburdă în sus şi’n jos.
Îmi dau viaţă, mă descântă,
Apoi prin bucurii se avântă…
Prin ei sunt sărbători frumoase,
Colinde sfinte şi duioase.
Zăpada e cadoul ce iarna îl împarte!
…Mă faceţi să zâmbesc. Nu mai priviţi mirate!
*StMS
