Din înger te preschimbi în demon
Râzând tăcut de bunătatea mea...
Răsai speranţe, vrei să mi te-asemeni
Dar pierzi naiv dorinţa ta.
Prea exigent în fapte şi cuvinte,
În egoism eşti înger adumbrit;
Îţi verşi amarul inimii prea sterpe
Pe-o inimă ce sincer te-a iubit.
A tale lacrimi schimbă crunta moarte
În viaţă plină de mister;
Te iert din nou pierdut în noapte
Privind neştiutor spre cer.
De mă urăşti;
Ce îndemnuri te trimite
Când eşti mâhnit în viaţa mea ?
De mă iubeşti;
De ce n-ai simţăminte
Când eu sunt trist asemenea ?
Cuvânt smerit din sincere dorinţe
Ar fi deschis un drum mult mai curat.
Prin înţelegeri şi îngăduinţe
În timp, prin aripi am fi luminat.
Dar un orgoliu prins de răutate
A revărsat în răni venin;
Invidia lucrată-n fapte
A întunecat un cer senin.
Mi te arăţi în înger de lumină
Mă faci să sper, să cred în Dumnezeu
Dar când te schimbi în demon ce se-nchină
De multa bunătate mă faci să-mi pară rău.
Dacă aş şti că te comporţi aşa din răutate
În calea mea eu m-aş feri din tine;
Dar fiindcă poţi să fii aşa din naivitate
Te îngădui mult, şi nu ştiu dacă-i bine.
Nu pari un zburător, că eşti labil subit.
Nu pari a fi nici înger de nădejde.
Tu eşti femeie - demon răvăşit;
În vraja ta naivă, iar se vede...
Se limpezesc izvoare pustii şi fără rost;
Privesc adâncul apei, văd piatră de mormânt...
Aşa-i nădejdea noastră: nu este, dar a fost
O piatră sfărâmată ce doar pământ rămâne.
Acesta se ridică uşor împrăştiat
De amintiri funebre scăldate în lumină;
Se tulbură izvorul curgând prea răsfirat,
Iar demonii s-adapă şi prefăcut se-nchină.
Crezut-am că un om e chipul întrupat
Al Domnului din ceruri ce-au fost şi sunt senine
Un zâmbet nou şi vechi ce nu l-am judecat
Mi-a întărit speranţa care slăbise-n mine.
Un înger îmi apare şi nu mă îndoiesc
De strălucirea lui pierdută dinspre faţă...
Oricum ai vrea să fii
Eu nu te mai primesc;
Eşti prea viclean, să ştii !
Nu vreau a ta speranţă.
Un frate nu se naşte din sânge diferit.
Nebună bucurie - cu lacrimă ce tace...
Să ştii tu demon surd şi înger adumbrit
Că sângele în apă nicicând se va preface.
Zadarnic îţi plâng ochii când inima a râs
Privind pieziş destrăbălarea;
A ta lumină lină deloc nu s-a aprins
A întunecat-o aprig înşelarea.
Tu stea de dimineaţă, luceafăr visător
Ce-ai fost odată sus în ceruri
Ai recăzut stingându-te uşor
Plutind doar în delir de glorii.
Am fost şi eu un înger cu aripi de lumină
Care a văzut pe oameni purtaţi fiind de vis;
Am vrut să fiu asemeni cu cei care suspină
Decât să fiu un demon trimis înspre abis.
Să te arăţi aşa cum singur te-ai făcut
Recunoscându-ţi singur rătăcirea;
Te-ai fi cuprins de lume semnând un început
Trăgându-mă pe mine, salvându-ţi tu menirea.
Nu judecata proastă după înfăţişare
Îndreaptă omenirea când ea mai sus s-a pus.
Smerenia sfinţeşte şi schimbă îngeri care
Au cugetat odată că sunt mult mai presus.
Sinceritate clară revine în ape tulburi
Când răul s-a văzut pe sine doar greşit.
Vor licări izvoare cu noile începuturi
Şi zori mişcaţi de ziuă ce iar au răsărit.
Nu tot cel care merge cu capul aplecat
E şi smerit la suflet, în simţire.
Nu tot cel care arată un zâmbet delicat
Se cheamă că în suflet el are şi iubire.
La Dumnezeu e pacea ce veşnic a rămas:
Smerenie, iertare şi iubire...
Dumnezeu aşteaptă al mântuirii pas
Să ne schimbăm din rău, să tindem spre mai bine.
Apare un mister; o cruce s-a înfipt...
Smerenia, iubirea sunt taine ce se leagă
Mereu s-au dăruit, mereu s-au tot vorbit
Dar omul schimbător nu poate să-nţeleagă.
E vreme de tăcere, destul am tot grăit...
Regret din nou în întristare.
Mă resemnez umil că te-am jignit:
Tu eşti un om - şi-ţi cer iertare.
Că văd din om un înger sau demon întrupat
Iar binele îl înţeleg răsfrânt;
Nu e normal aşa, şi sunt un înşelat
Căci omul, om rămâne pe pământ...
Când îndreptat în dimineţi senine
Vei regăsi din nou liman
Şi vei veni smerit spre mine
Eu voi privi pământul iar.
Treziţi din vise în realitate
Nu vom rosti nici un cuvânt, defel.
Tăcuţi, în rugăciuni curate
Vei fi cu Dumnezeu
Şi eu la fel.
*StMS
