Pe trunchiul unui fag mi’am făurit odihna
Şi acoperiş am frunze
Care firav şoptesc...
Adie vântul paşnic şi se coboară’n umbre
Ducând singurătatea pe tron împărătesc.
În jurul stăpânirii domnesc privelişti sumbre,
Vederi care se schimbă
Ca timpul ce a fost.
O pasăre se înalţă zburând cu o aripă,
Pe alta ţine lumea să nu o scape jos.
Albastrele lumini îmi răcoresc privirea
Sădindu-mi nestemate
În lacrimi de cristal.
A soarelui lumină o văd în diamante
Pe ape curgătoare ce tind spre ideal.
Acestea dăinuiesc prin munţii de tăcere
Şi cerbii se adapă
Primind răcoarea lor.
Apoi spre împlinire în stânci golaşe sapă
Să ducă înainte al regăsirii Dor.
Natura se trezeşte în linişte deplină
Sub înălţimi senine
Născute în Răsărit.
Ocrotitoarea rază mă învăluie în sine
Călătorind prin taine ascunse’n infinit.
Revăd Iubirea în cântec prin locuri solitare
Desprinsă de materii
Şi neguri de lumini.
Tresar simţind aievea splendoarea revederii
Pulsând printre mistere şi sfintele trăiri.
Acolo Dumnezeu mă cheamă mai aproape
Să-mi dea odihna-n fire
Cu paşnic simţământ.
Pe aripi înstelate, purtate de Iubire
Mă regăsesc adesea departe de pământ.
Întâmpin universuri în solitudini prinse
Şi-a mea singurătate
Dispare efemer…
Mă împărtăşesc în Domnul cu’a mea eternitate
Şi îmbrăţişez Iubirii pe oameni către Cer.
Angelica dorire desăvârşeste visul
Prin spaţii grandioase
Cu sfânt aşezământ.
Puterile divine se înalţă luminoase
Învăluind făptura care’a trăit crezând…
Tainele se ascund în nori, în ploi, în noapte…
Însingurarea este
Izvorul limpezit.
Aici sălăşluieşte a Domnului dreptate,
Aici trăim Iubirea în chip desăvârşit !
*
