AMINTIRILE UNUI SINGURATIC

               Văzut’am lumina zilei în anotimpul liniştii şi al curăţiei, când policandrele Bisericilor noastre ortodoxe se legănau în armonie sfântă preînchipuind iubirea Maicii Domnului pentru pruncul Iisus, a cărui Întâmpinare i se făcea în Casa Tatălui, în casa Rugăciunii, aşa cum mama o numea pentru mine în primii ani de inocentă înţelegere.

               Dimineţile îmi răsăreau albastre la fereastră, iar dragostea şi ataşamentul faţă de părinţi erau resimţite din plin, ca la orice copil. Probabil uneori plângeam când eram lăsat singur, alteori stăteam cuminte în pătuţul meu; dar de fiecare dată privirea mamei mă făcea să cresc în ochii ei, iar prezenţa, plăcutul glas şi bărbăţia lui tata mă ridicau să aspir de mic spre înainte, spre cele de Sus.

               Botoşaniul era simplu, oamenii parcă trăiau la fel, cu aceleaşi preocupări, aspiraţii şi idealuri ascunse şi neînţelese pentru mine în timpul acela. Erau anii ’70, cu paltoane de piele şi pălării la bărbaţi, iar la femei rochii şi păr lung. Toate acestea le observam în timp din locul şi intimitatea mea singuratică de care puţin îmi mai aduc aminte.

               Pe la vârsta de trei ani m-am trezit dintr-o dată cu un frăţior şi viaţa a început să fie mai frumoasă, într-o armonie de sânge de care şi acum sunt îndrăgostit. Ce măreaţă poate fi o familie ! Un ideal împlinit, o mântuire fericită înainte de moarte. Un sentiment ce umple universul vieţii şi acoperă prin puterea jertfei cele mai grele momente de nesiguranţă. Într-o familie adevărată binecuvântarea Lui Dumnezeu este cu prisosinţă. Iar acum, când scriu aceste rânduri, regret profund că datorită globalizării actuale, familia în general tinde să decadă…  

              Florin creştea alături de mine, alături de mama şi tata care împreună plecau la servici de dimineaţă sau după amiaza; iar noi rămâneam în tot acest timp singuri cu jocurile noastre copilăreşti şi cu dragostea noastră frăţească.

              Cei mai frumoşi ani din viaţa unui om rămân cei ai copilăriei, chiar dacă atunci poate fiecare dintre noi eram doritori de o anumită personalitate. Totuşi, lipsa de griji, inocenţa timpului şi nevinovăţia copilăriei sunt nişte valori, poate chiar idealuri pe care omul care s-a maturizat, în adâncul sufletului le mai doreşte, cel puţin cateodată, cu certitudine. Când te gândeşti la copilărie atunci ai amintirile cele mai curate. Era timpul când sălăşluiai într-un rai anume, unde totul părea să ţină o veşnicie… Cine s-ar fi gândit atunci că odată ce binele şi răul vor intra în etapa îndelungă de cunoaştere, viaţa va lua un nou contur diform, nesigur şi trecător? Unii s-au împlinit cu realizări diferite fără a face diferenţe între lumină şi întuneric, alţii şi-au prelungit veşnicia edenică constant sau desăvârşit, dar desigur într-o formă aparte…

              Am locuit vreo 3-4 ani la parter, într-un bloc cu patru etaje din cartierul Primăverii. În aceşti ani tata avea uneori probleme cu şobolanii care intrau de la subsolul blocului în baie, ba printr-o gaură, ba prin alta. Erau prinşi sau vânaţi de câte-o lovitură zdravănă însoţită de înjurături; apoi calmarea lui tata îi venea la geamul de la bucătărie când privind afară îşi aprindea obişnuita ţigară. Din această cauză mai eram încuiati în dormitor şi noi stăteam cuminţi până auzeam bucuroşi cheia la uşă. Era tata sau mama. Sau amândoi. Întotdeauna ne cumpărau câte ceva, iar noi ne mai uitam prin plase găsind totdeauna obişnuitul lapte pe care dragii noştri părinţi îl primeau la servici pentru că lucrau în gaze toxice. Iar ei ni-l dădeau nouă…

Botoșani 1985

              Odată, fiind cu Florin în dormitor şi jucându-ne pe fondul muzical al radioului care mai totdeauna era deschis am auzit un chiţăit la uşă şi zgârâieturi. Eu fiind mai fricos de fire i-am spus că s-ar putea vreun guzgan să vrea să intre la noi şi am decis imediat să punem scaunul şi să ne urcăm pe şifonier. Florin nu prea a fost de părerea mea:

       - Să intre, că-i dau una…!

       - Florin, hai repede. Te aburc pe tine şi mă urc şi eu.     

            Nu a mai durat mult şi uşa s-a deschis când eu mă chinuiam să-l urc pe Florin sus pe şifonier. Mama se amuza de noi, ne'a îmbrăţisat, apoi ne'a pregătit hainele pentru că în ziua aceea trebuia să mergem la ţară.     

            Mama s-a născut în comuna Tudora, la 30 de kilometri de Botoşani, undeva lângă râul Siret, aproape de graniţa cu judeţul Suceava. Casa bunicilor era mai la marginea satului, pe un deal, aproape de cea mai mare pădure din zonă. Doar trei case erau învecinate, dar şi până acolo aveai de mers vreo 300 de metri. În jur livada frumoasă cu peri, pruni, vişini, cireşi şi obişnuitele corcoduşe, grădina destul de mare, iar în ogradă şi peste gard iarba bogată şi odihnitoare pe care mai tot timpul ne hârjoneam noi, toţi verişorii.

            Era frumos la ţară pentru că trăiam libertatea şi frumuseţea naturii din plin, iar bunicii erau nişte adevăraţi părinţi ce ne făceau să ne simţim bine prin povestirile lor în grai dulce moldovenesc.

Cu toate acestea cât am fost mic nu reuşeam să mă acomodez la ţară fiindcă dorul de mama şi tata mă însingura în nostalgia firii, iar durerea acesteia îmi tulbura fiinţa. Cât timp eram lăsat la ţară singur, mai apropiaţi îmi erau copacii, frunzele care fremătau în vânt, florile şi firele de iarbă, soarele la care mă miram de ce nu-l puteam privi, luna care nu pricepeam de ce luminează noaptea pământul şi neînvinsa speranţă care mă ajuta să privesc orizonturile din împrejurimi în aşteptarea venirii celor mai dragi fiinţe.

            Când Florin a mai crescut lucrurile s-au mai schimbat şi parcă viaţa a prins conturul unor culori mult mai strălucitoare. Odată a fost dus la ţară aproape o lună fără mine şi nici acum nu pot să-mi explic de ce s-a întâmplat aşa. Cert e că atunci când s-a întors nu mai conteneam să mă joc cu el şi să-l îmbrăţişez. Pe atunci avea 3 ani, iar eu 6. Desigur că, odată cu trecerea anilor temperamentul meu impulsiv mai strica multe bucurii ale copilăriei, dar cu toate astea dragostea noastră frăţească a fost şi a rămas de o imensitate covârşitoare. De alfel toţi în familie am fost aşa, în ciuda tuturor problemelor care apăreau şi de care nu doresc să-mi mai aduc aminte.

            Tata era din satul Zahoreni, comuna Manoleasa, undeva lângă râul Prut, la graniţa cu Basarabia. Casa lui tataia şi a maicăi era în rând cu altele lângă drumul principal, dar şi acolo era minunat când eram mai mulţi, sau, de ce să nu zic, când unele fete din sat ne strecurau bileţele pe sub gard ca să ieşim în drum sau să mergem în pădurea de tei din apropiere la fel de fel de jocuri inocente şi frumoase care acum au cam dispărut din ocupaţiile plăcute ale copiilor…                                    

           Am făcut câteva referinţe de ansamblu despre viaţa la ţară, urmând să încerc pe parcursul acestor scrieri din tărâmul meu cu amintiri să mă axez separat pe fiecare perioadă de timp pe care am parcurs-o în acei ani...

           Era epoca ceauşistă cu dulcele şi amarul ei, timp în care încet magazinele începeau să ne invite la post şi înfrânare într-o obligaţie tăcută şi neortodoxă, iar viaţa părea asemeni pentru oamenii de rând. Muncitorii lucrau în fabrici cu aceleaşi salopete, şcolarii purtau costume de şoimi ai patriei şi mai târziu deveneau pionieri ai epocii de aur, totul într-o ordine, disciplină şi chiar moralitate destul de convingătoare. Cu toate astea, noi copiii rămâneam nostalgici când nu mai găseam pe la magazine jucăriile sau dulciurile de care rareori reuşeam să ne înfruptăm.           

           Odată, pe la vârsta de 5 ani, mi-aduc aminte că am găsit cu un prietenaş din bloc o pungă cu biscuiţi “mirela” şi chiar dacă eram puţin nehotărâţi, în cele din urmă i-am împărţit frăţeste şi mai apoi i-am consumat împreună. Nu ştiu ce stomac a avut el, dar ce ştiu eu e că în seara aceea nu am mai putut pleca cu colinda şi am ratat rarele ocazii de a strânge un bănuţ. Afară era zapadă, copiii vesteau naşterea Mântuitorului, dar eu eram palid şi chiar am vomitat de câteva ori. Părinţii îşi făceau griji pentru mine şi în cele din urmă tata m-a pus călare pe gâtul său ştiind că îmi plăcea mult asta şi minţindu-mă că merge cu mine cu colinda, m-am trezit internat la spital chiar în ajunul Sfintelor Sărbători. Avusesem hepatită.Desigur că am început să plâng când am văzut că mă lasă acolo, dar cu încurajări şi promisiuni că mâine mergem acasă au reuşit să mă întărească în sărmana mea pătimire. 

               Cu “Hai căluţ la Rădăuţi…” sau alte maxime de-a lui tata reuşeam să fiu convins să merg şi în locuri nedorite, care le vremea aceea mă înfricoşau presimţind că s-ar putea iar să fiu lăsat singur.
             Mergeam odată cu bunica şi cu părinţii undeva pe la ţară, şi asta mama mi-a povestit că eu nu mai ţin minte, iar tata mă ţinea de mâini deasupra, pe gâtul său. Deodată bunica i-a zis:

- Măi Miţule, mai lasă-l pe băiet să meargă şi pe jos…

- Lasă aşa, că-i bine aşa!

Am întrerupt-o eu pe bunica şi toţi au început să râdă.

Altădată, când vedeam că tata vrea să plece undeva, imediat îl întrebam:

- Un’te duci ?

- La Tecuci.

- Ce să faci ?

- Cozonaci.

- Cui să-i dai ?

- Lui Mihai…

             Apoi pleca zâmbind lăsându-mă pe mine în ceaţă să mă gândesc oare la care Mihai s-o duce… Oare la vărul de la Tudora ?

             La spital am stat mi se pare aproape o lună până să mă fac sănătos şi cea mai deasă ocupaţie a mea de acolo era să stau în melancolie cu nasul lipit de geam privind zăpada curată a iernii unită cu neînvinsele mele speranţe de a zări mai repede afară pe mama care zilnic venea cu tot felul de bunătăţi şi mai ales cu jeleurile mele preferate. Atunci mă înseninam la faţă, mă bucuram şi alergam să o întâmpin cu mult drag. Băieţii mai mari din salon se bucurau parcă şi ei de bucuria mea, dar prima întrebare pe care i-o puneam mamei era: “Când mergem acasă?” Şi răspunsul de multe ori era “mâine”, deşi nu era adevărat. Iar acest cuvânt mă cam înfricoşa în dorurile copilăriei mele pentru că ştiam că pentru mine însemna “peste mult timp”…

             M-am făcut sănătos în cele din urmă şi când am ieşit din spital mama mi-a arătat la fereastra salonului unde am stat cum copiii îmi făceau din mână frumos, în semn de revedere. Şi la îndemnul mamei i-am salutat şi eu la fel.                   

            Acasă m-am întâlnit cu frăţiorul meu şi viaţa în familie a început, împreună, să meargă mai departe. M-am ataşat mult şi de verişoara Niculina, care fiind mai mărişoară, mai stătea cu noi în apartament atunci când părinţii erau plecaţi la servici. Mai târziu, când a mai crescut s-a angajat la o cofetărie în oraş şi ca să nu facă naveta fiindcă era din Tudora, stătea peste noapte la noi.

            Ne bucuram mult de prezenţa ei, pentru că pe lângă dulciurile pe care ni le aducea avea şi o calitate deosebită de mamă, în sensul că sufletul ei bun întotdeauna combina raportul comuniunii materne cu cel al unei femei care curând avea să-şi întemeieze ea însăşi o familie. Şi reuşea destul de bine. Poate şi de aceea acum, în prezent are o familie model, exemplară aş putea spune, cu un soţ care deşi e comandantul serviciului de securitate din Botoşani, sentimentul familist, corectitudinea şi aspectul religios al vieţii sale depăşesc orice lucru cotidian de mare importanţă.

Botoșani 1979

             În cartier, ca şi toţi copiii din vremea aceea ne jucam pe afară îndeosebi seara tot felul de jocuri unele mai paşnice, altele mai cu riscuri de accidente sau ceartă. De felul meu eram liniştit, la fel şi Florin, şi evitam scandalurile sau pe copiii cu un comportament şi vocabular mai urât. Mingea era principala atracţie în jocurile noastre, dar mie îmi plăceau cateodată şi luptele corp la corp pe care amical le făceam cu cei de seama mea. Florin era mai reţinut. Ţin minte că luam nişte mănuşi de piele de-a lui tata şi încingeam partide destul de serioase. Fiindcă mai pe toţi îi învingeam, într-o seară ne-am înţeles ca să mă înfrunte şase băieţi odată. Nu mai ştiu cum am făcut, dar cu o îndemânare satisfăcătoare, la sfârşit i-am pus pe toţi jos grămadă, apoi m-am urcat deasupra lor şi victorios am ridicat mâna. În sinea mea aveam sentimentul biruinţei şi am simţit atunci că neapărat cineva, poate mai mulţi trebuiau să mă vadă. Spre nemulţumirea mea nimeni nu a trecut atunci pe străduţa apropiată sau pe memorabila alee a Nucului…

             Băieţii total nemulţumiti de înfrângere şi neputând crede ce li s-a întâmplat mi-au propus să ne mai luptăm o dată. În gândul meu am zis că dacă îi mai trântesc iarăşi poate atunci mă va vedea cineva… Dar nu ştiu cum i-a trecut la unul prin minte că s-a concentrat asupra picioarelor mele şi eu chiar dacă cu braţele reuşeam să mai dobor câte unul, până la urmă am cedat şi toţi s-au urcat într-un final deasupra mea. Şi ceea ce voiam adineauri, acum s-a adeverit… Pe alee trecea tata, care la un moment dat a crezut că e ceva serios. Dar eu imediat l-am liniştit spunându-i că doar ne jucam. Dar în gândul meu: ”De ce oare n-o fi venit mai devreme?”

             Asta s-a întâmplat cred că prin 1988.

1994 (Botoșani - foto buletin 14 ani) respectiv 1991 

              Şcoala am început-o la vârsta de şase ani şi a fost aceeaşi generală şi acelaşi liceu, pot spune aceeasi învăţătoare şi dirigintă pe care le-a avut şi fratele meu. Numai că el a fost mai bun la învăţătură decât mine. Era şi mai silitor, dar şi mai cuminte.  

             Poate că pe mine timiditatea m-a scos din multe probleme dar e adevărat că am şi avut de pierdut… Şi oare felul meu liniştit depindea mult de asta? Se poate, dar nu cred pe deplin. Când cineva se lua de mine sau de Florin săream imediat şi făceam dreptate, dar niciodată nu am avut vreo bătaie serioasă în adevăratul sens al cuvântului cu excepţia celei din liceu când s-a legat un basarabean de mine pe nume Vitalie.

             Atunci a fost bătaie în toată regula; pe vremea aia exersam la sala de box, şi bineînţeles l-am boxat bine şi pe sărmanul coleg. Sânge, un ochi vânăt, etc… Poate că a fost bine ce s-a întâmplat pentru că ştiu că din ziua aceea Vitalie s-a vindecat de complexul de superioritate şi nu s-a mai legat de nimeni. Tot din ziua aceea, colegii au început să-mi zică Stallone, ceea ce mă satisfacea în sine, fiind numele actorului meu preferat. Nu mult după acea aventură nedorită ne-am împăcat, am mers la sihăstrie şi ne-am spovedit.

             Am mai avut ceva altercaţii, dar de obicei le evitam şi îmi vedeam, cum se spune, de treaba mea… Şi ca să închei capitolul “bătaie” vreau să spun că niciodată nu am fost bătut de cineva. Nici chiar de părinţi. Tata şi mama tinea mult la noi. Ne mai certa când făceam unele năzbâtii, dar nu ne-a dat “bătaie”. De la mama ţin minte că am luat o dată o palmă când eram în liceu şi poate am mai fost urecheat când eram mic. Dar ulterioarele alintări şi mângaieri din partea ei mă făcea să uit de tot şi chiar să mă străduiesc să nu mai greşesc.

             Iubirea uneori doare mai tare decât mustrarea.

             Tata, niciodată nu a dat în noi…

             Liniştea mea interioară, timiditatea şi felul meu predispus spre o fire tăcută m-au făcut de mic să fiu mai izolat, retras în propriile mele meditaţii chiar dacă vârsta poate n-ar fi vrut să-mi dea voie să mă ocup aşa timpuriu de astfel de lucruri.

             Mă gândeam la oameni, îmi puneam întrebări despre ei, despre viaţa lor şi a mea; unde se duc în final, de ce sunt diferiţi… şi oare eu sunt chiar o persoană sau în învelişul acesta trupesc poate sălăşlui şi altcineva…?

             Auzeam că oamenii mor şi nu ştiam ce înseamnă, iar singuratatea mă purta între iluzii şi enigme începând de la o etate destul de fragedă să mă îndemne să aflu răspunsuri la multele mistere ale vieţii. Mergeam la câte o înmormântare şi mă înfricoşam de soarta finală a omului neputând să-mi dau încă seama că nu în mormânt se sfârşeste totul. În naivitatea mea copilărească, mai târziu am început să simt că în om este totuşi o strălucire eternă care nu poate permite morţii să fie biruitoare. Ceva mult mai măreţ ar trebui să continuie…

             Pe la vârsta de 7 ani m-am întins în dormitorul noului apartament de la etajul 2, pe care nea Miron a avut bunăvoinţa să ni-l lase, şi am pus mâinile pe piept să îmi închipui şi poate să am o mică experienţă în privinţa morţii. Stăteam nemişcat ţinându-mi răsuflarea fără să-mi dau seama că mama din întâmplare ajunsese lângă mine. Şi dintr-o dată am simţit o zgâlţâietură puternică venită de undeva dintr-o spaimă presimţitoare… Eu am deschis liniştit ochii şi încet m-am întors pe o parte.

- Măi Cristi… m-ai speriat. Am crezut că…

- Nu, mama… Stăteam şi eu aşa…

            Într-adevăr nu era timpul pentru o asemenea experienţă şi lucrurile reveneau la normalitatea lor cu bucuriile, tristeţile şi visările pe care mai mult singurătatea mi le descoperea.

            Prezenţa lui Dumnezeu începea să mi se înfăţişeze şi câteva răspunsuri la micile mele nedumeriri îşi arătau luminile asemeni razelor de zi care bucură dimineţile pline de speranţă în sufletele oamenilor. Aveam în casă, la răsărit, o icoană bizantină veche reprezentând “Buna Vestire” şi întotdeauna când o priveam taina unei dulci ocrotiri de Sus parcă mă întărea în duh şi în acelaşi timp mă îndemna lăuntric să fiu bun şi să fac numai bine…

             Auzeam parcă o voce tăcută care îmi promitea daruri nemaivăzute. Era într-un fel, cum mi-ar fi spus mama: “Să fii cuminte, că am să-ţi cumpăr ceva…”

            Totul se derula într-un timp scurt şi viaţa continua, în primul rând cu orientările ei legate de lumea asta văzută. Bucuriile copilăriei erau amestecate cu năzuinţe înalte. Îmi plăcea mult să citesc cărţi cu poveşti pe care le cumpăram de la librăriile din apropiere şi bineînţeles ochii mai îmi cădeau doritori şi pe unele jucării cum ar fi: maşinuţe, mitraliere, pistoale, jocuri care erau un pic mai scumpe şi pe care părinţii rareori îşi puteau permite să ni le cumpere. Dar uneori dorinţele deveneau realitate.

             La vremea aceea, în fiecare an se dădea la televizor filmul “Iancu Jianu”, care pot spune că pe lângă westernurile cu indieni pe care le vedeam la cinematografe, acesta a fost filmul copilăriei noastre. Îmi părea foarte rău când haiducul nostru preferat în final murea, dar anul viitor când tata ne striga de la geam că iar începe, ne duceam repede şi trăiam satisfacţia revederii chiar şi la televizorul alb-negru pe care îl aveam. Îl întrebam pe tata:

           - Cum, dar n-a murit anul trecut?

           - N-a murit, ne răspundea tata zâmbind, în timp ce mama se amuza şi ea de naivitatea noastră.

          Şi într-adevăr nu murea în inima noastră de copii. Bucuria era mare pentru că descopeream intr-un fel că a fi nemuritor nu e ceva cu neputinţă atunci când îndrăgesti, iubeşti, crezi şi ţii nestinsă speranţa. Nu după mult timp de la terminarea serialului, într-un an tata şi-a făcut apariţia dupa uşa dormitorului cu pistoalele lui Iancu Jianu, răspunzând astfel dorinţei noastre de mai demult. Am fost foarte bucuroşi în ziua aceea ca şi atunci când ne-a cumpărat mitraliere cu gloanţe mici de plastic.                

           Tata citea foarte mult şi de cele mai multe ori stătea întins în pat când făcea asta. Odată, eu cu Florin, după ce ne-am jucat cu mitralierele ne-am hotărât să-l împuşcăm pe tata. Uşurel ne-am dat dupa uşă şi imediat după primul apăsat pe trăgaci, tata a lăsat brusc cartea pe piept şi capul într-o parte... Noi, imediat nedumeriţi am început să-l strigăm. El, nimic. Am tras de el, de mână, l-am rugat… şi într-un final, când era cât pe ce să ne punem pe plâns, dintr-o dată s-a ridicat râzând… şi îmbrăţişându-ne…

           De multe ori ne culcam cu el şi ţin minte că spre deosebire de Florin, eu aveam picioarele mai întotdeauna reci. Şi tata mi le încălzea între ale lui…

           Steaua mea plină de idealuri, din începuturi avea în fiinţa ei alcătuirile anotimpului rece, prefigurând poate într-un anume aspect modelul suprem de urmat pentru fiecare într-o lume unde, inevitabil, totul trece. Şi e rece.

           Pentru a cunoaşte importanţa luminii, nu trebuie să ne ferim de întuneric. Primim durerea, pentru ca dincolo să avem desfătare. Trăim rece faţă de căldurile efemere ale lumii, pentru ca în final să ajungem în Primavara Veşniciei… Şi să simţim căldura unei Vieţi netrecătoare.

           Am avut variate momente de împuţinare sufletească, dar întotdeauna am simţit că cineva acolo Sus mă iubeşte. Într-un timp, mi-aduc aminte am avut zilnic pot spune mustrări de conştiinţă, mai ales când priveam la icoane, pentru că mă culcam seara fără să mă închin… Am încercat să mă liniştesc intr-un fel, dar până la urmă Dumnezeu nu m-a lasat. Este o vorbă: “Şi de-ai vrea, şi de n-ai vrea, Domnul să te mântuiască!” 

Botoșani 1982

           Eram la ţară, la Tudora şi am mâncat într-o zi cu toţii peşte; dar eu nu ştiu cum am făcut că mi-a rămas un os în gâtul meu fraged de copil şi nimeni nu a reuşit să mă vindece într-un fel. S-a făcut seara şi eu eram trist, adâncit în durere şi in imposibilitatea de a înghiţi, iar în cele din urmă, după ce toţi au adormit, eu m-am dus afară undeva lângă livadă şi am început să plâng... Nu după mult timp o linişte şi o încredere mi-a străbătut adâncurile sufletului meu. O voce neauzită mi-a vorbit că mă poate vindeca, dar eu să-mi iau hotărârea ca în fiecare seară, înainte de culcare să zic rugăciunea “Tatăl nostru.” Cu nădejdea în sufleţel m-am dus în casă, am lipit palmele aşa cum mama odinioară m-a învăţat şi privind la icoane prin întuneric mi-am zis rugăciunea. Apoi m-am culcat liniştit, simţindu-mă de parcă aş fi fost la sânul mamei… Dimineaţa când m-am trezit eram ca şi cum n-aş fi avut nimic. Nici o urmă de durere.

           Iar promisiunea mi s-a întipărit adânc în suflet.                         

           Pot spune că în viaţă am împletit intotdeauna duritatea cu sentimentul. La anumite aspecte, fizic de exemplu semănam mai mult cu mama, dar pe tata l-am moştenit întocmai cu al său caracter sobru şi sever uneori, iar alteori glumeţ şi sentimental. Poate şi de asta, Sylvester Stallone a devenit într-un timp un model după care am încercat să-mi coordonez oarecum viaţa. Semăna cu tata în multe privinţe şi interesant e că amândoi s-au născut în acelaşi an, 1946. Totuşi, exista o diferenţă între ei:  Tata niciodată nu a avut ambiţii prea elevate şi mai totdeauna a preferat o viaţă simplă, unde să nu prea fie cunoscut. Un om lipsit de slavă deşartă, cu toate că ar fi putut ajunge destul de departe… 

Brașov 1975

         Tata se trăgea dintr-o familie cu vaste aspiraţii şi capacităţi, iar drept mărturie stau poziţiile destul de înalte în societate pe care surorile lui şi le-au însuşit. Dar el a ales partea unei vieţi liniştite şi chiar dacă într-un timp a fost puţin mai libertin, am toată admiraţia pentru el că nu s-a lăsat atins de nici un fel de orgoliu contemporan. Şi la cele mai mici realizări, mulţumirea sufletească raportată pentru cei pe care i-a iubit, anula total posibila mulţumire de sine şi mândrie.

           Ne lua apărarea imediat când îl strigam că unii golani din cartier vroiau să ne ia mingea sau pur şi simplu se luau de noi şi nu ştiu cum făcea că apoi era respectat şi i se ştia de frică. Ţin minte că odată la pocnit pe unul de care mulţi se temeau şi respectivul de atunci a ştiut să ţină distanţa. Iar dacă îl întâlnea, îl auzeai:

          - Să trăieşti, nea Mihai !

          În sat la el, înainte de a se căsători cu mama, era apreciat de prieteni fiindcă era îndemânatic şi viguros, dar şi alintat probabil de maica şi tataia, poate fiindcă era singurul băiat din familie.

          Chiar şi când mama ne mai certa…el ne lua apărarea:

           - Hai tu Verginica, lasă băieţii în pace…!

        Odată, fiind cu Florin în casă şi cotrobăind prin sertare am găsit în sufragerie un teanc de câteva sute bune de lei şi ne-am gândit noi că ce-ar fi să luăm una, că şi aşa sunt multe şi nu se cunoaşte. Am luat suta de lei şi ne-am dus direct la librărie să ne cumpărăm jocul “Dacii şi Romanii” şi bineînţeles ce ne mai cădea plăcut ochilor. Pe vremea aceea o sută de lei era destul de mult,

aşa că vânzătoarea uitându-se la mine că eram mai măricel ne-a întrebat:

         - Măi copii, de unde aveţi voi banii ăştia?

        Eu tăceam mâlc simţind încet pulsul unor emoţii de copil. Văzând că nu-i dau nici un răspuns, l-a întrebat pe Florin:

- De unde aveţi banii ăştia, de la părinţi?

- De la mama…

         A răspuns Florin încet. Şi apoi vânzarea a fost posibilă.

         Ne-am cumpărat în ziua aceea două jocuri “Dacii şi Romanii”,

alte jucării de acolo; apoi am fost la cofetărie şi ne-am luat prăjituri “tarte bezea”, sucuri “lămâiţa”, îngheţate la cornet; am cumpărat un şarpe de plastic cu care am reuşit puţin să-l sperii pe Florin şi am ajuns acasă satisfăcuţi că ne mai rămăsese şi rest… Dar se apropia şi ora 3, ora când de obicei tata şi mama veneau de la servici.

             Pe banca din faţa blocului stăteam şi ne luptam cu dacii şi romanii, jucându-ne cu prietenii din cartier. Deodată tata a trecut pe lângă noi zâmbind, neştiind încă nimic. Obişnuitul “Săru’mâna” s-a auzit de la copiii ce erau acolo, iar de la noi puţin parcă mai cu teamă… După ce trece ceva timp, aud că sunt chemat pe geamul de la baie să vin urgent în casă. A fost o ceartă zdravănă care a rămas cu promisiune de îndreptare, dar şi cu o nedumerire totală: “Dacă erau aşa mulţi, cum de a cunoscut că lipseşte o sută de lei…?”  

Botoșani 1977 ~ Mama și Tata la Cununia Civilă

             Vara mai mergeam pe câmpul din apropiere, unde câţiva pini şi copaci de mărime medie dădeau o oarecare frumuseţe şi umbră familiilor ce veneau, mai ales sărbătoarea, să facă plajă. Noi, de cele mai multe ori mergeam cu nenea şi tanti Calu care locuiau la parter, în acelaşi bloc cu noi. Mai călătoream şi pe jos în pădurea din apropiere, unde pentru tata şi mama era o adevărată plăcere să caute bureţi, iar altedăţi ajungeam la vreo 10 km de Botoşani, în staţiunea Agafton, unde deasemenea făceam plajă, ne stropeam pe spate cu bere blondă de Suceava ca să ne bronzăm mai bine, mâncam mici cu muştar, iar câteodată asistam şi la câte un spectacol ce se mai dădea pe acolo. Mai mergeam şi cu tanti Eniţa si nea Marcel, vecini care într-un fel erau rude cu noi…  

              Tata avea obicei după servici şi mai ales atunci când făcea câte un ciubuc să se oprească la patiseria din cartier unde se mai întâlnea cu colegi de la fabrică sau vecini din apropiere. Stăteau toţi la mese cu halbele mari de bere spumegând şi vorbeau de-ale lor, de meciuri, isprăvi, dar şi de problemele cu care se mai confruntau. 

Botoșani 1984 - în clasa I

            Uneori mă mai plictiseam de atâta joacă şi aproape de ora 3, când ştiam că trebuie să vină tata, mă duceam la patiserie sperând să-l întâlnesc şi să-mi cumpere vreun ecler sau o tartă bezea şi un quick. Tata mereu îmi cumpăra şi mă lua la masa lui povestind colegilor lui de mine. Oamenii mă lăudau, mă alintau, mă încurajau pentru că eu eram foarte timid din fire, încât de multe ori nici nu vorbeam… Odată am văzut că deasupra berii din halba lui tata era o spumă albă, frumoasă şi am crezut că e frişcă. Am gustat imediat din halbă şi spre dezamăgirea mea, gustul nu era deloc dulce. Ceilalţi tovarăşi şi prieteni de la masă se amuzau pe inocenţa mea împreună cu tata.  Aveam pe atunci cred că vreo patru ani.                  

              Mama niciodată nu a fost într-un local sau restaurant. Poate la vreo nuntă, ceva, cu rudele noastre… Nu-mi amintesc. Ea venea acasă şi harnică ca întotdeauna se apuca de tot felul de treburi, iar seara mai ieşea pe banca din faţa blocului împreună cu alte vecine de bloc şi împleteau flanele pentru noi, croşetau, făceau mileuri. Pe vremea aceea era o adevărată modă să ai cât mai multe mileuri în casă şi mi-aduc aminte că mama era foarte apreciată în privinţa asta. Era apreciată de toţi întotdeauna şi pentru caracterul ei deosebit. La treabă, Florin o ajuta mai mereu... Eu mai rar.

              Înainte de Paşti şi de Crăciun făceam curăţenie generală, scoteam afară covoarele şi le băteam la bara care de multe ori servea şi ca poartă unde jucam mingea. Săptămâna dinainte de sărbători, peste tot în cartier se făcea curăţenie, spălam geamurile, ştergeam praful din bibliotecă şi de pe mobile, etc.

              Nu cu mult timp înainte de a mă muta din prima parte a vieţii mele, ştergând într-o zi praful din biblioteca plină cu tot felul de cărţi mă întrebam în sinea mea oare ce înseamnă şi de unde vine numele meu.

              Îmi puneam întrebări şi în cele din urmă am luat dicţionarul englez-român, iar când am deschis în dreptul numelui “Cristian”, mare mi-a fost bucuria văzând scris: ”Creştin”. M-am dus repede la mama şi mi-am împărtăşit bucuria, iar ea a zâmbit puţin gânditoare. În ziua aceea am fost foarte bucuros.

              Erau vremurile când o oarecare lumină divină îmi revela lăuntricul în noi regăsiri, iar singurătatea care înainte îmi era stranie şi monotonă acum prindea parcă o splendidă strălucire poate neînţeleasă şi nemaivăzută.

              Deşi în viaţa asta trecătoare m-am născut de două ori, vârsta când scriu aceste rânduri este destul de tânără, iar caracterul copilăresc încă nu a fost pe deplin învins de o anumită maturitate. Niciodată n-am crezut că timpul va trece pentru că viaţa am văzut’o plină de taine şi frumuseţe, în care oricând ai ceva măreţ

de îndeplinit. Am învăţat în mediul meu solitar că cel mai cumplit lucru între oameni este egoismul, iar virtutea care nu poate avea sfârşit în imensitatea ei este dragostea, care înţeleasă şi simţită în adevărul ei autentic are continuitate eternă.

             Dumnezeu este Iubire si cel ce este în Dumnezeu cuprinde în fiinţa sa roada Duhului: dragostea, bucuria, pacea, bunătatea, cumpătarea, îndelungă răbdarea, curăţia… Împotriva acestora nu este lege pentru că fiecare le înfăptuieşte la măsura credinţei pe care şi-a însuşit’o... Numai că această credinţă poate fi pervertită de orice ataşament pătimaş ce ţine de firea căzută. Unii oameni diferenţiază răul de bine, alţii le amestecă şi puţini sunt cei care cunosc desăvârşirea duhovnicească în esenţa ei.

             În singurătatea mea astfel de meditaţii îmi licăreau de mic copil, după cum am mai spus, dar şi aşa îmi găseam timp să mă trezesc în sfera copilăriei mele şi să mă ocup de prieteni şi de feluritele noastre jocuri.

            Şcoala, ce-i drept, nu prea îmi plăcea, poate în primul rând pentru că majoritatea profesorilor şi a învăţătorilor se foloseau de o atitudine dominatoare şi mai deloc părintească în privinţa predării ştiintei lor, dar erau obiecte care cu drag mă interesau şi la care mă străduiam mai mult în intimitatea mea să mi le însuşesc. Dintre profesorii care i-am avut mai mult timp şi pot spune că mi-au rămas apropiaţi la suflet pot aminti pe doamna dirigintă Croitoru Maria, profesoară de istorie şi directoarea liceului; doamna profesoară de română Rusu Maria, doamna profesoară de matematică şi dirigintă în şcoala generală Şeremet Elena care mă cucereau pur şi simplu cu experienţa şi dăruirea lor de adevăraţi dascăli, care nu-şi făceau meseria doar pentru bani. Au fost şi alţii care m-au amuzat, alţii care i-am îndrăgit într-un fel pentru caracterul lor, dar probabil n-am ştiut să-i apreciez mai îndeaproape.

Al 4-lea de la stânga la dreapta sunt eu – în centru d-na Maria Croitoru

             Într-o zi, şi asta era înainte de revoluţie, doamna de română ne-a vorbit la ora ei numai despre credinţă şi suflet, majoritatea colegilor rămânând captivaţi de darul profesoarei, pot spune chiar în cele duhovnicesti. Pentru că nu ne-a relatat nişte evenimente istorice din Biblie, ci am simtit cum ne-a întărit efectiv sufleteşte, dorind cu toţii încă să ne mai spună... Ne-a mai vorbit şi altădată, dar ora aceea de predanie la toţi ni s-a părut foarte scurtă, fiindcă în acea captivitate literară plăcută am regretat când am auzit clopoţelul sunând de pauză…

             Doamna profesoară de istorie şi diriginta noastră era prietenă bună cu sora lui tata - tanti Eugenia, amândouă predând aceeaşi materie de învățământ şi amândouă fiind directoare la liceele unde fiecare îşi desfăşura serviciul... La ora de istorie, când ne scria pe tablă insemnările cele mai importante avea frumosul obicei să se folosească de iniţialele: i.d.H. sau d.H. Înlocuia, când era vorba de evidenţierea perioadei evenimentelor istorice acele însemnări ateiste: î.e.n. şi d.e.n. Ne spunea, lăsându-ne totodată şi libertatea de alegere:

             - Eu nu sunt în acordul celor care zic că omul se trage din maimuţă, pentru că dacă ar fi fost aşa şi în zilele noastre maimuţele s-ar transforma în oameni, mai evident sau desigur mai evoluţionist. Tot una este…             

             Nu am apreciat aceşti profesori pentru că neapărat erau credincioşi adevăraţi; atunci credinţa mea fiind destul de apatică, dar felul lor de a preţui moralitatea şi aspiraţiile curate şi înalte, nu te puteau lăsa vreodată să pomeneşti ceva indecent vizavi de ingenioasa lor personalitate. Este, pe de altă parte sugestiv şi faptul că toţi oamenii mari la suflet au avut, au şi vor avea neclintită credinţă în Dumnezeu.

              La liceu mă înţelegeam destul de bine cu băieţii, pot spune că prietenia şi compania lor era mai frumoasă decât cu cei din Generală deoarece erau parcă mai lipsiţi de orgoliu, mai comunicativi şi mai ataşaţi faţă de mine. Simţeam că eram îndrăgit şi desigur mă bucuram şi eu când ne întâlneam, ne amuzam sau discutam între noi. Poate că la Liceu ne simţeam mai în largul nostru fiindcă odată cu trecerea anilor nu mai exista parcă acea lipsă de libertate preînchipuită pe care în clasele mici o trăiam.

              Şi acolo, viaţa era frumoasă cu bucuriile şi amarul ei. Cu fericirea să tot auzi clopoţelul care anunţă pauza dintre ore sau sfârşitul acestora, cu strâmbatul din nas când acesta suna pentru începerea lor, cu supărarea leului din cuşcă care vroia parcă să evadeze când profesorii îl oboseau cu explicaţiile lor prea grele, cu starea de spirit satisfăcătoare când aceştia te laudau în faţa tuturor, cu explozia unei grandioase bucurii când profesorul de educaţie fizică ne lăsa să jucăm fotbal, cu frumoasele amintiri când mergeam în excursii şi desigur cu nelipsitele noastre preocupări adolescente înclinate spre muzică, glume, jocuri şi chiar romantisme.

              Am fost iniţiatorul partidelor de scandenberg în liceu şi făceam apropo de acest sport, competiţii serioase cu trageri la sorţi, meciuri amicale şi chiar lecţii atunci când reuşeam să am moralul foarte ridicat deoarece eram cel mai bun. Două finale le-am câştigat, doar una singură am pierdut-o… Mă distram şi cu colegele care se chinuiau câte trei odată să mă doboare când observau că respectiva concurentă era lăsată să se bucure de o aparentă victorie.

             Am făcut şi patru ani de fotbal la clubul ce aparţinea de întreprinderea unde părinţii lucrau, la juniori trei şi chiar am jucat de câteva ori pe terenul municipal înaintea seniorilor, unde mă bucuram când emoţiile spectatorilor se conturau într-o bucurie comună vizând personalitatea mea fotbalistică care, drept să spun se arăta rareori. Poate şi datorită faptului că eram cel mai mic dintre jucători…

             De felul meu am fost în general un sportiv, îmi plăcea gimnastica, atletismul; iar acasă aveam într-un timp gantere şi extensoare cu care îmi modelam muşchii.

             Într-o vară mergând de curiozitate pe câmpul din apropiere, undeva lângă unitatea militară am asistat la câteva întreceri de alergări, unde se dădeau premii şi la care trebuia să participe şi fratele meu. La un moment dat organizatorii au anunţat mulţimii prin portavoce să se alinieze la linia de plecare copiii care au fost chemaţi din clasa a 7-a. În sinea mea am zis să mă bag şi eu, fiind în acea vreme în respectivul an şcolar, chiar dacă nu am fost invitat de oarecarea lor alegere… Am zis că şi aşa sunt mulţi şi poate, poate... S-a dat startul, iar eu am ţâşnit înaintea tuturor şi când eram deja departe de ei mi-am dat seama că trebuie să mai încetinesc deoarece aveam totuşi de făcut trei ture de câmp, ceea ce lua ceva timp. Am alergat constant fiind atent să nu mă ajungă ceilalţi şi în cele din urmă am sosit primul trecând prin banderola victoriei în uralele celor prezenţi şi mai ales ale celor care mă cunoşteau.

              Am primit diploma cu locul 1 şi am plecat bucuros acasă cu Florin, care şi el luase la categoria lui, locul 3. Am arătat diplomele mamei care s-a bucurat pentru noi şi apoi le-am aşezat frumos în bibliotecă.

             Ca sportiv poate că am fost mai bun decât Florin, dar la învăţătură, după cum am mai precizat, el era cu mult deasupra mea. Capacitatea lui de înţelegere, echilibrul său şi temperamentul liniştit atâta timp cât era lăsat în pace îi dădeau întotdeauna aripi de cunoaştere şi izbândă în orice lucru care mie de cele mai multe ori mi se părea greu şi nepotrivit.

             Mare bucurie era când vacanţa de vară venea cu plecările noastre uneori în diferite staţiuni, iar de cele mai multe ori la ţară, la bunici. Întâmpinam din nou libertatea noastră copilărească !                 

             La Tudora era mai frumos din punct de vedere natural, iarba şi locul de joacă fiind de o mărime destul de semnificativă. Eram mulţi verişori şi în toiul verii încingeam tot felul de jocuri la care bunicii se amuzau, uneori chiar şi de ale noastre pozne. La lumina lămpii vegheam liniştiţi şi ascultam poveştile bunicilor în timp ce flăcările de la sobă tremurau plăcut pe tavanul şi grinda casei unde de multe ori ne agăţam şi mergeam închipuindu-ne că jos ar fi apa şi nu trebuie să cădem în ea.

             De asemenea pe gardurile curţii eram deseori călători şi nici acum nu-mi dau seama ce destinaţie aveam. Iarba din ogradă era un loc minunat de jucat mingea, iar răchita de la balta din drum era pentru noi o adevărată sursă de a ne face brăţări de indieni, frunzele de răchită înlocuind penele de vultur sau de şoim. Mare ne era bucuria când găseam prin ogradă câte-o pană de găină pe care ne-o puneam la ureche şi cu arcurile noastre goneam raţele şi găinile cu feţe palide considerându-le un fel de cowboys. Calul şi călăreţul era tot acelaşi, iar tropotul copitelor se auzea în pleoscăitul limbii noastre care imita cu succes zgomotul de preerie.

             Îi mai ajutam pe bunici la treabă, dar drept să spun nu prea... Mergeam la Ilieş la fântână să aducem apă de băut, pentru că apa de la fântâna noastră era cam tulbure. Era cam jumate de km până acolo, iar noi fiind mici ne chinuiam să cărăm găleţile când cu o mână, când cu cealaltă; şi cu un popas la câteva secunde.

            Când era prea cald afară şi noi gâfâiam înfierbântaţi de atâta joacă fugeam repede la căldarea din tindă şi băgam gura direct în căldare… şi ne adăpam. Ne mai ocupam la insistenţele bunicii cu curăţenia, iar câteodată mai mergeam şi în grădină, dar tare plictisitor mai era.

            După ce am mai crescut îmi plăcea mult să merg la moară cu bunicii şi să car sacii de grăunţe sau de făină de acolo. Ce satisfacţie aveam când ochii sătenilor mă admirau şi mai ales când fetele de la ţară erau cu ochii pe mine, nu pot să mi-o exprim pentru că întotdeauna am ştiut să mi-o ţin în frâu chiar dacă uneori nu reuşeam întru totul, izbucnind subit într-un râs cuminte… Bunicii înhămau vacile la căruţă, pentru că boi sau cai nu aveau şi uite-aşa pe dreapta şoselei mergeam la treburile noastre.

            La câmp, pe Arini sau in Glodinoasa mergeam la prăşit sau la adunat fânul, iar bunica punea în desagă câteva turte coapte pe plită, mămăligă făcută de cu seara, ceapă, barabule fierte; şi tare bune mai erau, cred că şi datorită stării lor pur naturale ce o aveau pe acea vreme. Miercurea şi vinerea bunica mânca mai spre seară, indiferent că muncea toată ziua. Dacă eram împreună şi era chemată la masă, ea spunea:
          - Luaţi şi mâncaţi voi, că eu poate mai ţin oleacă…
          Mai târziu, când am început să ţin şi eu post se ingrijora puţin pentru mine, după care, cu o anumită bucurie pe care în suflet i-o simţeam îmi zicea:

         -  Aşa mamă, să-ţi ajute Dumnezeu!

         Ne îndulceam mai totdeauna cu nelipsitul lapte cu tocmaci pe care cu linguri de lemn în străchini de lut îl serveam. La colţul prispei, la lăsatul serii, în adierea unui vânt plăcut, când soarele apunea impresionant asemenea unui asfinţit nostalgic din filmele cu indieni… Plăcintele, sarmalele sau găluştele întotdeauna aveau un gust care niciodată nu poate fi comparat cu cel al produselor citadine, chiar din orice timp. După ce eram ghiftuiţi bine ne hârjoneam, şi asta mai mult iarna, pe cuptorul mare, care şi acum stă mărturie vie la ce a fost cândva… Noaptea se spuneau poveşti, jucam “Fazan”, mai râdeam… până in cele din urmă adormeam. Se auzeau in depărtare lătratul unui câine slobod, vreo muzică in bătaia tobelor de la nu-ştiu-ce nuntă de prin sat, dar toate astea dispăreau odată ce visele ne luau în primire prin somnul nostru cel de toate nopţile.

           Dimineaţa ne trezeam iar la hârjoană şi colbul strălucea la lumina razelor ce străbateau ferestrele într-un sentiment de bucurie copilărească. Ziua trecea şi ea cu zburdălniciile ei, iar seara când vărul Lucian aducea vaca de pe zărnă eu mă duceam fuguţa şi mă urcam pe prispa casei ca nu cumva să se dea vaca la mine, să mă împungă. Priveam la ea naiv şi mă uitam în acelaşi timp şi la uşa casei să văd dacă e deschisă. Din caz de ceva… Când observam că vaca se uită parcă în ochii mei, fiori uşori de frică îmi străbăteau emotivitatea. După ce trecea de colţul casei răsuflam uşurat.

            Ascultam câteodată doinele bunicii, iar alteori puneam radioul pe geam delectându-ne împreună cu diferite melodii populare care azi, din păcate nu prea se mai ascultă. Mai târziu, după ce am mai crescut am început să îndrăgesc şi altfel de muzică, cum ar fi tradiţionalele balade ale lui Elvis Presley, melodiile româneşti de genul lui Florin Bogardo şi Stela Enache, dar şi ritmul anilor ’80 în reprezentarea prioritară a formaţiei Bad Boys Blue.

            Muzica în general a avut şi are o mare însemnătate pentru om; prin ea, starea de spirit a fiecărui individ înălţându-se şi întărindu-se cu precădere în problemele zilnice ale vietii, bineînţeles dacă aceasta are un oarecare ritm liniştit, iar cuvintele nu sunt indecente. În unele momente de singurătate mă reprofilam într-un fel pe cea clasică sau pe cea instrumentală, cum ar fi Vangelis sau remarcabilul Jean Michel Jarre...

            Era frumos şi la Zahoreni, în pădurea de tei, unde aveam pot spune primele mele inspiraţii poetice, acolo unde prima oară ţânţarii m-au mâncat straşnic când am mers cu tataia să culegem floare pentru ceai. Ieşeam în drum seara şi stăteam la poveşti şi jocuri cu băieţii şi fetele din sat de seama noastră, dar desigur cu cei care le era drag să facă prietenie cu noi cei de la oraş. Erau şi câţiva invidioşi care nu prea le convenea că fetele, cum veneam noi, îi lăsa pe ei şi ni se alăturau felului nostru de a fi; ce ştiu eu, poate mai “romantic”. Serile erau frumoase şi plăcute în compania lor, pentru că pe vremea aceea fetele de la ţară erau mai cuminţi şi nu erau prea alintate şi fiţoase cum erau cele mai multe, la oraş.

            Tataia era o fire foarte tăcută, pot spune chiar destul de meditativă. Maica, în schimb, totdeauna ne vorbea şi ne învăţa lucruri frumoase folosindu-se de pildele şi poveţele din Sf.Scriptură pe care o ştia aproape pe de rost. Căsuţa bătrânească şi casa mare erau pline de icoane, iar în diferite locuri, frumos îngrijite găseai cărţi de rugăciune sau alte cărţi ortodoxe…

             Câteodată mergeam cu tata la pescuit, dar nu prea aveam sorţi de izbândă pentru că nu mi-aduc aminte să fi prins vreodată ceva, în afară de un rac amărât care l-a făcut pe tata să râdă de mine. Acolo, la Zahoreni am învăţat cu Florin să conducem tractorul, pentru că tata înainte de a lucra la Electrocontact a fost tractorist în sat. Fiindcă Prutul era aproape, deseori ne ospătam cu crap proaspăt în mujdei de usturoi, de cele mai multe ori pe banca de lângă horneaţă stând pe scăunele de lemn. Când auzeam câte o maşină trecând prin faţa casei fugeam repede şi ne căţăram pe gard să vedem cine a trecut… Erau şi aici, ca şi la Tudora destui pomi fructiferi de toate felurile care în fiecare an trebuiau culeşi pentru consum, gem sau magiun cum îi zicea maica; dar şi pentru ţuică.

            Nu ştiu cum era la gust băutura asta, pentru că niciodată n-am putut să beau o astfel de ciudăţenie. Nici ţigară n-am pus în gură, în viaţa mea. A făcut-o cred că tata şi pentru mine. Cu durere spun asta… Dar şi cu speranţă în bunătatea şi mila Lui Dumnezeu.

           Niciodată caracterul omului nu poate fi înfrânt de aparenţa colosală a unor vicii de o importanţă medie comparativ cu egoismul, orgoliul şi răutatea de care oamenii acestei epoci sunt în general răpuşi mai ales pentru faptul că trăiesc sub impresia diformă că au oarecare curăţie lăuntrică, spre deosebire de alte persoane. Mama şi tata lucrau amândoi la aceeaşi întrepridere, în Botoşani şi la un anumit timp mi se pare că erau favorizaţi gratuit cu ceva bilete pentru staţiune, ceea ce pe noi ne bucura enorm.

Soveja VN 1987

                                        

           În staţiune nu mergeam în fiecare an, dar când o făceam desigur că rămâneam cu amintiri plăcute, mai ales în staţiunea de la Geoagiu Băi unde pot spune că aveam tot ce ne trebuia: munte, peşteri, izvoare, alei frumoase, monumente istorice, spectacole, strand, muzică bună pentru toţi iubitorii de înnot şi chiar Biserică unde oamenii se puteau duce la slujbe în sărbători. În unul din ştrandurile de la Geoagiu mi-am spart eu capul încât şi acum am semn la ceafă. Am fost şi la mare, în Eforie Nord, unde ne-am bucurat împreună de apa şi valurile mării. 

           La Soveja, în judeţul Vrancea, plimbându-ne odată pe o alee de munte m-am hotărât cu mama să alergăm până într-un anume loc, să vedem care ajunge primul. Mama era o adevărată atletă, dar eu nu mă lăsam şi mă străduiam din răsputeri să o întrec. Se pare că am ajuns amândoi odată sau poate că mama m-a întrecut puţin.

           Erau cascade, locuri frumoase cu păduri întinse încât în unele zile ne pierdeam culegând bureţi, fragi şi zmeură; iar tata câteodată ne amintea că s’ar putea să dăm de Moş Martin.

Florin cu Tata 1982

           Încântătoare erau călătoriile cu trenul prin regiunile urşilor, prin munţii care ascundeau în zi şi noapte vieţuitoarele care la povestirile lui tata ne dădeau fiori, dar mulţumirea că suntem în tren alături de bunii noştri ocrotitori ne dădea o plăcută siguranţă.

           Dimineţile erau senine atunci când ne trezeam în dormitorul nostru simţind bucuria unei noi zile alături de fiinţele cele mai dragi sau când eram singuri şi imediat ne urcam pe marginea patului ca să ajungem la televizorul de pe şifonier, să-l deschidem şi să reglăm postul de la Chişinău, pentru că în acea vreme, la postul naţional era program numai seara. Unul dintre noi se urca pe bloc să regleze antena, iar celălalt dădea indicaţii pe geamul de la baie. Şi când reuşeam ceva, tare ne mai bucuram, iar arcurile de la pat cu greu mai făceau față la săltările noastre prinse de verva folclorului basarabean. Câteodată, cel care se trezea primul pregătea fără să ştie celălalt un mic dejun a cărui consistenţă era destul de bogată şi pe o tavă îl aducea în dormitor cu bucuria în suflet că o surpriză plăcută urma să fie făcută celuilalt frăţior. Ne ospătam şi priveam la emisiunile frumoase de la basarabeni.

            Iarna de obicei o priveam prin ferestre şi nespusa fericire era peste noi când zăream dimineaţa afară, totul alb şi imaculat. În sentimentul gingaş al copilăriei zăpada ne era o adevărată binecuvântare şi bucuroşi scoteam săniuţa, cu care alături de alţi copii ne trăgeam unul pe altul sau ne dădeam drumu’în vale pe câmpul din apropiere.               

            Într-o dimineaţă cam geroasă am îngheţat de frig amândoi, acolo pe câmp şi văzând că nu-i a bună ne-am grăbit să ducem sania în casă şi pe noi la căldură. Am ajuns cu greutate până la apartament şi când am vrut să scoatem cheia de la gât, aproape că nu mai puteam pentru că mânuţele ne erau îngheţate. În cele din urmă am reuşit să băgăm cheia în uşă, dar nu o puteam răsuci. Şi nimeni nu trecea pe acolo. Am mai încercat, iar în final, când aproape începusem să plângem, mâna caldă a mamei ne-a cuprins neputinţa noastră şi în acelaşi timp ne-a regăsit dăruindu-ne siguranţa maternă de care aveam atunci atâta nevoie…

           Privindu-ne cu simţământul profund al grijei ce-şi făcuse şi cu dragostea unicată pe care nu oricine o poate înţelege, a descuiat uşa, în timp ce noi rosteam acel cuvânt suprem care întotdeauna va rămâne întipărit în adâncul de aur al inimii:

           -  Mama…

-  Dragii mamei…! Dar de ce aţi ieşit pe gerul ăsta?

           Nu pot să nu amintesc cum vara, tata ne aducea nelipsitul harbuz pe care de multe ori cu pâine proaspată ne plăcea să-l mâncăm, iar mama cumpăra parizer cu roşii şi avea răbdarea să ne facă porţişoare pe aproape toata masa, din care ne săturam din plin. Rarele portocale ce apăreau la noi doar iarna, te făcea să stai câteva ore la cozi destul de mari şi mi-aduc aminte că odată cu Florin după ce am cumpărat vreo zece portocale am ajuns acasă doar cu două... Pe celelalte le mâncasem pe drum.

          Era pentru noi o împlinire orice fel de realizare şi moment de bucurie, iar perioada aceasta aducea din adâncuri şi înălţimi de taină splendoarea unui timp cu multe şi noi străluciri… 

          Aceste evenimente irepetabile s-au desfăşurat în decurs de aproape 17 ani, timp în care nostalgia acelor vremi s-a îmbinat profund cu respectul şi dăruirea pentru o familie unită, în pofida tuturor momentelor nefaste.

          La acea vârstă, singurătatea m-a luat pentru totdeauna în lumea ei să-mi descopere alte năzuinţe mai înalte şi nepreţuitele taine ale iubirii Lui Dumnezeu…

          Multe ar mai fi totuşi de spus şi nu cred că aş reuşi să îmi pun memoriile într-o anumită ordine matematică, fiindcă parcă de undeva din adâncuri măreţe, izvoarele plăcutelor amintiri se revarsă în intensitate şi sincer spun, dacă aş fi o fire mai răbdătoare, aceste amintiri cred că ar umple sute de pagini. Dar fiindcă întotdeauna nu am fost o persoană prea vorbăreaţă, aceste preţioase insemnări s-au conturat probabil în ambianţa unei scurte descrieri… Poate şi de aceea am ales şi m-am regăsit mai uşor în muzicalitatea poetică decât într-o anumită proză întinsă şi poate chiar obositoare.

Eforie Nord 1986

          Amintirile copilăriei, pentru oricine vor rămâne întotdeauna curate, pentru că la baza lor a stat dragostea jertfelnică a părinţilor care a construit de fapt bucuria acelei vremi, frumoasele năzuinţe legate de aspiraţiile sufletului şi nu în ultimul rând sentimentul lăuntric divin, fără de care viaţa nu ar mai avea strălucirea ei.

          A trăi în trecut nu este bine, dar aţi aminti de nobilul timp de odinioară dă dovadă oricărui individ de umanitatea lui sănătoasă, pe fundamentul căruia prezentul poate fi trăit în lumină, iar viitorul în speranţă şi în credință !

                                                                                               *StMS ~ Cristian Ignat ~ 2007