Dream in an Open Place - VANGELIS

        

DUŞMANII ZĂPEZII

Îi auzi răcnind pe unii:

''Vai, omătu' o chicat!''

Şi s-apucă precum hunii

Cu lopeţi la vânturat.

Mare panică-i cuprinde

Şi nu se sfiesc defel

De parcă potopul, frate

Le-o căzut în cap, din cer.

'' Văleu!'' glăsuiesc cu teamă;

" Să nu ne înzăpezim

Că n-om mai putea îndată

Nici pe uşă să ieşim.

Ia lopata, dă-i bataie!

O chicat nămeţi greoi;

Trage, împinge măi tataie

Să nu deie peste noi!"

Bat talanga disperaţii

Şi din goarnă poruncesc:

"Adunaţi-vă toţi fraţii,

Regimentul ostăşesc!

Au venit duşmanii ţării

Peste scumpul nost'Pământ,

Nu fiţi pradă aşteptării

Ci luptaţi cu ei în rând!"

Nu-i pătrunde atâta râvnă

La ceva mai serios...

Se înroşeşte a lor bârnă

Dacă ninge aşa frumos!

Şi picioarele îşi strâmbă

Ei, voinicii cei de neam

Când pe gheaţă iau o trântă

De văd stele-n felinar.

Iar când se-nciudează tare

"De ce boala o chicat?"

Înc-o izbă şi mai mare

Îi zvârleşte peste gard.

De te duci să vezi aproape

"Vai, Doamne ce s-o întâmplat!?"

Că picioarele-s la coate

Şi capu-n omăt intrat.

Măi, să vezi tu măreţie!

Totu-i alb şi minunat...

Te trezăşti să-mi spui tu mie:

"Hai cu sapa la arat!?"

"Ia hârleţu, ia lopata

Că-i mare război în drum!

Vin nămeţii, dau cu gloata..."

Mă, da'tu chiar eşti nebun?

Înţeleg, să faci cărare

Aşa, ca să nu te uzi;

Dar să strici tu iarna, oare

Nu crezi că-i păcat? ...Auzi?

Înţeleg să dai cu sapa

Vara, toamna pe tarla.

Nu acum s-aduni zăpada

Şi să-mi strici tu... iarna mea.

*StMS

MIHAI EMINESCU - ucis la comanda masoneriei

             Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care cu anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informatii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic in concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut ! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul natiei românesti pentru care a trăit si pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”


            Istoria oficială a vietii lui Mihai Eminescu a impus un sablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiintă labilă, neadaptată, pierdută in lumea sa de poet si ar fi murit nebun, bolnav de sifilis si alcoolic. Istoria sa reală este insă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate exceptională, bine ancorat in realitatea socială si mai ales politică a vremurilor zbuciumate in care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea natională, un ziarist de exceptie, un vizionar, un reformator. 
           Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie intr-un moment in care guvernul României urmărea să incheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunta la pretentiile asupra Ardealului si se angaja să ii anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Multi au renuntat la valorile si principiile lor pentru a fi scosi de pe lista proscrisilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, si de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizatii independente, aflate inafara controlului francmasoneriei, de trezire si promovare a spiritului românesc si de refacere a Daciei mari.


„Mai potoliti-l pe Eminescu!”


           Acesta este mesajul pe care francmasonul si junimistul P. P. Carp il transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată intocmai de cei din tară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureste in ce context a avut loc internarea fortată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „In primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. 
          Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-si revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriti. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucuresti in 1883. Intemeiază Tribuna in 1884. In jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Conditia semnării tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. „Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.” Intr-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi in care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, ii trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninta România cu războiul. La Bucuresti au loc descinderi si perchezitii simultane la sediile mai multor organizatii care luptau pentru Ardeal, printre care si Societatea Carpatii, in care activa Eminescu. Este inchis ziarul L’Independance Roumaine si directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din tară . La fel si Zamfir C. Arbore. Societatea Carpatii este pur si simplu desfiintată, in urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidati de aceste măsuri, o parte din militantii pentru Ardeal se dezic de ideile lor si isi trădează confratii, pentru a-si salva propria piele. Printre ei se află Simtion si Chibici, presedintii Societatii Carpatii, Ocăseanu si Siderescu, membri in conducerea aceleasi societati, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelasi pe care Caragiale il ridiculizase in personajul Rica Venturiano. In semn de obedientă, toti acestia se vor implica plini de zel in actiunea de internare fortată a lui Eminescu.


De ce era atât de incomod Eminescu?


            Privită in acest context, nebunia lui Eminescu, ca si detaliile internării sale, căpata o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidentă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliti-l pe Eminescu!” In perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianta că situatia din Romania este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Bratianu, P. P. Carp si Titu Maiorescu merg in Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Statescu si Petre Gradisteanu merg la Viena, unde Gradisteanu isi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iasi, unde fusese dezvelită statuia lui Stefan cel Mare si fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina. 
           Judecând dupa măsurile luate impotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalti, el nu putea fi convins cu nici un chip să renunte la ideile si principiile sale. Eminescu era membru activ in mai multe organizatii care luptau pentru drepturile romanilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Juna, Societatea Carpatii, din care facea parte si Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de politia si serviciile secrete românesti, cât si de cele austro-ungare. In anturajul său erau infiltrati mai multi informatori, printre care se număra si Ocăsanu de la Societatea Carpatii. La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr ii trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă in care arăta: „Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs, o intrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursa sigură, am fost informat despre această intrunire [n.n dupa toate probabilitătile sursa era chiar Titu Maiorescu].. S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studentii transilvăneni de nationalitate română, care frecventează institutiile de invătământ din România pentru a se instrui, să fie pusi să actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publică in directia unei Dacii Mari.” Aceasta nota a dus in final la desfiintarea Societatii Carpati. 
           Activitatea sa ca jurnalist il făcea cu atat mai periculos, cu cât avea si pârghiile necesare pentru a actiona: ideile sale erau exprimate in mod magistral intr-un ziar, Timpul, pe care il transformase in cotidian national. In această publicatie demascase coruptia politicienilor români si grasele comisioane pe care acestia le incasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre conditionările umilitoare impuse României de puterile europene, in schimbul recunoasterii Independentei. In 1880 declansase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iasi la inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare si citise acolo in fata multumii poezia manifest Doina. Acest eveniment national deranjase foarte mult puterile occidentale. In sfârsit, chiar in dimineata zilei in care avea să fie dus cu forta la balamuc, apăruse in Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei si a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa incălcării dreptului la libera exprimare si demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu impotriva jurnalistului Emil Galli.

n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București

Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineții


             Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: In dimineata acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea in cap si lovit de nebunie ar fi inceput să se certe cu sotia lui Slavici, la care locuia in gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta ii trimite la orele sase dimineata un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu. Maiorescu ia o măsură de exceptie – in loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe sotia acestuia de „nebun”, se duce impreună cu Constantin Simtion, presedintele Societatii Carpati, la spitalul doctorului Sutu si, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudătenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, si nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Sutu, asa cum ar fi fost firesc. Intors acasă, se pomeneste insă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, in care tocmai ii apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l intreabă nimic despre incidentul de dimineată cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut intr-adevăr loc). Il trimite insă la sediul Societatii Carpati, undePolitia făcea perchezitie, pentru a se intâlni chipurile cu Simtion, complicele său la internare. „Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu in jurnalul său in dimineata zilei de 28 iunie 1883, dupa ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce stia că va face a doua zi. 
            Nu se va face insă „fără greutate”, asa cum isi dorea Maiorescu, căci Eminescu isi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpatii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capsa. La acea vreme Capsa nu era doar un local de lux, ci si sediul Ambasadei SUA si resedinta mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capsa in speranta de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomati si in special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care il cunostea personal si care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiti să isi schimbe planul.


Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă inscenare


               La Capsa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaratiilor lui Ventura , Eminescu ar fi inceput să tină un discurs „politico-socialo-national” infierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi amenintat-o pe sotia patronului si ar fi strigat „la toate acestea nu-i decât un leac. Să il impusc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , in loc să il calmeze, ii tine isonul si ii propune să meargă impreună la palatul Cotroceni.. Ajunsi acolo află că Regele nu este in Bucuresti.. Pe drumul de intoarcere, Ventura il duce pe Eminescu la băile publice Mitrasevski, il lasă intr-una din camere si apoi alertează Politia că un nebun s-a inchis in baia publică. Ii cheamă la fata locului pe alti doi membri ai Societatii Carpati, Siderescu si Ocăsanu. Ca un facut, cei doi au cu ei o cămasă de fortă.. Intră in baie, il imobilizează pe Eminescu si spre orele 19 il duc la stabilimentul Sutu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea in cap. Scena cu pistolul de la Capsa si declaratia lui Eminescu că il va omori pe Rege sunt piesele de rezistentă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate insa doar de o singura persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod in stanga si dreapta, dar va ezita să scrie totusi despre el, desi era ziarist. 
             Scena va fi consemnată de-abia in octombrie 1911 de Al. Ciurcu intr-un articol apărut in Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”. Povestea lui Grigore Ventura nu stă insă deloc in picioare din mai multe motive. In primul rând, Ventura sustine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit sa apară in procesul verbal incheiat de Politie, ori numele său nu apare deloc. Ventura sustine ca el este cel care a alertat Politia, ori in procesul verbal este consemnat ca politia a fost sesizată de domnii Ocăsanu si Siderescu. Acestia dau insă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, intrucât nu fuseseră prezenti la fata locului. Ceea ce arată că cineva ii informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu si a face in asa fel incât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat si dus la psihiatrie, in conditiile in care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi si a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia ca Eminescu era nebun si a justifica astfel internarea. Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, sotia patronului de la Capsa, despre care Ventura spune că a fost persoana amenintată cu pistolul de Eminescu, nu mentionează in memoriile sale publicate la Paris in 1909, absolut nimic despre această scenă, care, daca ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declara că vrea să il impuste pe Rege, ori era putin probabil ca el, in calitate de ziarist să nu stie că Regele era plecat de cateva zile la Sinaia. In procesul verbal intocmit de Politie nu se aminteste nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitrasevschi, si fiind atins de alienatie mintală s-a incuiat singur pe dinauntru si a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simtion, Siderescu si Ocăsanu de la Societatea Carpatii, care aveau incă de dimineată misiune de la Maiorescu să il ducă la casa de nebuni a doctorului Sutu. Acestia intră in baia unde Eminescu se afla in apă, dezbrăcat. Eminescu le cere sa iasă. Il imobilizează si ii pun cămasa de fortă. Intre timp Politia ii perchizitionează locuinta, ii ridică bunurile, ii umblă prin hârtii si manuscrise, sperând să descopere ceva compromitător. Totul se petrece cu complicitatea sotiei lui Slavici. Politia nu va deschide o anchetă, asa cum proceda de obicei si cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Politiei nu este intâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur si s-a inchis in baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea in care era adus de Ventura si care ar fi putut atrage suspiciuni.


Omorât lent prin otrăvire cu mercur


            De la Băile Mitrasevschi Eminescu este dus direct in stabilimentul doctorului Sutu, unde tratamentul aplicat il transformă intr-o legumă. Nici un alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare in acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja linistea lui Eminescu. Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, ii scrie lui I.. E. Toroutiu despre modul in care era tratat Eminescu la Sutu in următorii termeni: „As vrea să vă spun că toti domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14). In noiembrie 1883, la insistentele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat intr-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care stia cel mai bine că Eminescu nu este nebun si medicii din Viena isi vor da usor seama de aceasta, se opune la inceput vehement. In cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să il tină pe Eminescu departe de tară. 
           Eminescu stia foarte bine ce i se inscenase si odată reintors in tară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă in favoarea sa. Privit insă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Intr-o scrisoare adresată in ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare stirea că as fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credintă, incât si dl. C. Mille, intr-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află in deplină eroare si că afară de suferinta mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezmintire) in organul (ziarul) dumitale n-ar strica..” Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reusesc să isi dea seama deloc de ce boală sufera Eminescu. In decembrie, il declară sănătos si recomandă externarea. Nimeni nu are insă interesul să il readucă in tară , cu atat mai putin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, ii cere in repetate rânduri să il scoată pe Eminescu din spital, unde nu-si are locul printre bolnavii psihic. Fisele de observatie medicală din timpul sederii in sanatoriul austriac dispar intr-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece in Italia, sub atenta supraveghere a unui om de incredere, chipurile „pentru a se reface”. La intoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucuresti, dar Maiorescu face tot posibilul să il tină departe de capitală... 
            Toate munca sa, cărtile, notele de lectură, manuscrisele se aflau la Bucuresti, la Maiorescu... Prin intermediul diversilor prieteni, Eminescu ii cere in mod repetat acestuia sa ii inapoieze „lada cu cărti”, fără de care ar fi trebuit să isi reia toata munca de la zero... Maiorescu este de neinduplecat. Cum nu se cuminteste, este trimis tot cu forta la ospiciul de de lângă Manastirea Neamt. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuti, că a fost „internat ca alineat, desi nu fusese”. Este sechestrat la Neamt din noiembrie 1886 până in aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleti de apă rece si il bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Incearcă să fugă de mai multe ori si in cele din urmă reuseste să obtină o mutare la Iasi, sub ingrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care ii va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul continea insă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica in ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre in analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic si total contraindicat in tratarea sifilisului, doctorul Iszac ii va administra doze uriase de mercur, de 4 până la 7 grame. Un alt psihiatru din Bucuresti, Panait Zosin, care nu il consultase vreodată pe Eminescu si cunostea cazul doar din corespondenta cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac si chiar il completează cu următoarele reflectii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut incă nopti albe, ar fi făcut orgii, ar fi consumat narcotice si excitante (n.n. in conditiile in care se stie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic si sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconstientă, de prozaică intunecare a activitătii psihice... 
           ”De-abia in 1888, Veronica Micle reuseste să il smulgă din mâinile doctorului Iszac si să il aducă in sfârsit la Bucuresti. Aici reincepe să publice, si in urma unui articol impotriva guvernului, apărut in România liberă, este internat cu forta tot la dr. Sutu, unde va si muri. La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur si simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase in putrefactie. Este totusi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura nici unui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeti din personalul spitalului.

Casa Memorială Mihai Eminescu - Ipotești - Botoșani

Societatea Matei Basarab, spiritul national si francmasoneria


              Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reactionar, paseist, antisemit, xenofob, nationalist sovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce in memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, in timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub ingrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci contin poezii si altele cinci, articolele publicate de el in perioada 1870-1883 si 1888-1889.. Desi majoritatea articolelor au fost scrise inainte de asa-zisa declansare a nebuniei, multi sustin si astăzi că ele nu merită să fie citite, intrucât „sunt rodul unei minti atacate de boală, in căutarea unei bucăti de pâine”. „Eminescu n-a ajuns să marcheze politica natională, desi este intemeietorul doctrinei nationale moderne” scrie Theodor Codreanu in „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grija separată de structurile de profunzime ale politicii nationale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea razboi mondial. 
            Efectele sunt vizibile si astazi. Asa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confectionată, pentru a preveni si a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creeaza impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) ca eminescianismul este un element nefast, inamicul public numarul unu al democratiei si al statului român. Neintâmplător, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul national cu acela al lui Ceausescu. 
           O mare indignare si injosire din partea Academiei române este faptul că l-au făcut membru post mortem, ceea ce nu era potrivit caracterului său, poetul având destule divergente cu "junii corupti" de atunci, ascultătorii fideli ai mai marilor lumii. De altfel Luceafărul a si fost dat afară din asa zisa academie. Deci acolo nu prea mai e lumină... In realitate, statul român nu a atins niciodată exigentele lui Eminescu, fiindcă nici nu si-a propus aceasta vreodată, desi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiintei noastre nationale.” Au existat tentative ca Eminescu să fie inrolat in masonerie. Fără succes... Eminescu lucra insă la crearea unei organizatii românesti si pro-românesti, numită Societatea Matei Basarab si aflată in afara controlului si influentelor francmasoneriei, care masonerie se afla si atunci in slujba unor interese supranationale. 
           „O organizare intre români”, scria el. „Pretutindea oameni care să tie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie incurajat si lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezinta o putere enormă. Tinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică si intelectuală a intregului popor românesc.”  Incă din 1874, el ii scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a facut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastra ar consta cred in inlăturarea oricărei indreptătiri pentru importul necritic de institutii străine.” Eminescu nu renuntase la acest plan nici in ultimii săi ani. Alexandru Vlahută povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Sutu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeste de mult, o lucrare colosală.” Gheorghe Panu povesteste in „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, stii tu că in lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui.... Tot, tot este un sir neîntrerupt de martiri.” 
            Eminescu a fost unul dintre ei.

DELIR PRIN LUMEA ROMANTICĂ

SIGV

Dimineaţa, când soarele topeşte roua florilor

Ai pătruns tainic în viaţa mea.

Nectarul Iubirii – Un Soare între nori

Izvor să ne fie pe calea cea dreaptă.

E doar un început de Drum şi o cărare,

Limpezită în lacrimi de Dor

Glasul din inimi e o dulce cântare,

Incadescent vibrând spre Timpul Viitor.

Toţi porumbeii albi din gând pornesc,

Îi strig şi’i chem… dar nu’i găsesc.

Mă tânguiesc cu paşii, îi simt grei.

Iubirea mea… cum să se urce Sus la ei ?

Ce garduri mă închid şi mă deschid ?

Ce scări mă urcă tocmai când cobor ?

Afară plouă…

Am adus vreun nor ?

Sau norul îşi dă sufletul lichid !

Când razele de soare izgonesc

Toţi norii din privirea mea de tină

Clipesc mărunt cu ochii în Lumină

Spre locurile unde năzuiesc !...

StMS

Când ploaia vei privi cum picură afară

Retrasă la fereastră, în dorul tău tăcut

Să ieşi puţin să’i simţi căderea’i diafană

Şi’n Tainele Iubirii să te’adânceşti mai mult…

În depărtarea tristă a nostalgiei noastre

O adiere fină pe buze îţi va şopti:

Prin nori purtaţi de vânturi sunt zările albastre

E Împlinirea care mereu va dăinui…

O picătură lină de undeva venită

Îţi va porni Izvorul Iubirilor de Vis.

Va fi sărutul vieţii ce’n lacrimi se alintă

Pulsând în două Inimi şi’un singur Paradis !

SIGV

Curg clipele albastre mai vii ca niciodată

Şi Cerul lin coboară cu stelele spre mine.

Luceafăru’şi revarsă lumina mai bogată

Trezindu’mă la viaţă din starea îngândurată.

Luminile din geam tresar şi tremurânde

Îmi mângâie durerea şi’mi uşurează clipa...

Un duh de alinare în inimă’mi pătrunde

Să’mi încălzească Fiinţa de geruri, cu aripa…

Şi astăzi cat în lumea nevăzută

Acelaşi chip de Înger Nedescris

Sunt neştiută şi tăcută.

DAR CU ACELAŞI GÂND ŞI ACELAŞI VIS.

StMS

Bună Dimineaţa Stea Luminătoare !

Ce sclipeşti zâmbind spre razele de Zi !

A ta Lumină Albă sfinţeste’o aşteptare

Asemeni cu Albastrul ce iar va Reveni…

A tale Dimineţi sunt aurul de noapte

Care’a adus de Sus noi Binecuvântări…

Să străluceşti şi azi cu Dor până departe,

Să’ţi simt IUBIREA lină în dulcele’ţi cântări…

SIGV

Se adună în noapte clipele albastre,

Menite să strângă dorurile noastre.

S’au aprins felinare în iarba stingheră şi moale

Doar doi Îngeri desculţi aleargă prin ploaie…

În curând se va naşte un Mirific Vis

Ce’o să rămână Tainic până la sfârşit…

A mai trecut o zi de Dor şi vise,

În aşteptarea clipelor nescrise…

*

Se scurg secundele prea line

Şi nu mai ştiu de’i rău sau bine.

Iar Drumul încă e pustiu

Este devreme, dar târziu.

O clipă doar ne mai desparte.

Te simt aproape, dar…departe.

Şi zarea nu ne mai încape.

Aşa departe, dar… APROAPE.

                                      

Deschizător de drumuri eşti în Ţara Tinereţii.

Se împrăştie Lumina prin valurile vieţii.

Cu sufletul curat al Primăverii

Ce înalţă în inimi Cântecul Iubirii.

Tresar şi’n uimire sunt iară

Când din adâncul unui vers

Vii tu cu cânt de Primăvară

Să’mi aduci Lumini din Univers.

Prin flori cu Sclipiri de Lună şi Candoare

Pătrunde al dragostei fior pe un nor purtat în altă zare.

Lumini din Timpul Viitor

Întrezărind o clipă de Iubire gingaşă şi curată ca albii ghiocei…

StMS

Însingurat în miezul nopţii,

Prin al pădurii paşnic vis

Mă adâncesc iar în mistere

Şi de’al meu DOR mă las cuprins…

Adie vântul dulce înviorând speranţe

Şi caută în tăcere să afle un răspuns.

Apoi din Răsărit o voce grăitoare

Şopteşte iar prin frunze şi se înalţă Sus.

Acestea tremurânde îmi alinează Dorul

Prin stingerea firavă, privind spre asfinţit…

Deodată, două Păsări în cântec zburătoare,

Vorbesc parcă naturii ceva nedesluşit:

“Priviţi acele STELE în formă de INEL

Unite în strălucire cum nu s’a mai văzut !

IUBIREA lor cerească emană dintre ele

A noastră bucurie ce creşte tot mai mult…

Se îmbogăţeşte noaptea prin Armonia Vieţii,

IUBIREA dă splendoare la stelele de rând.

Iar timpul nu mai trece… E acum în aşteptare

Să întâmpine INELUL şi jos înspre pământ.”

SIGV

Am primit safirul tău cel preţios…

L’ai găsit pe ţărmul mării

Sau într’un loc misterios ?

StMS

Astfel de Safire Albastre

Nu găseşti la ţărm de mare,

Nici prin palide mistere

De prin lumea trecătoare…

INIMA e locul tainic

Unde ele au izvor

Revărsându’se’n IUBIRE

Prin mult încercatu’mi DOR…

Noaptea în sclipiri de ape,

Oglindite’n Cer de stele

Se înalţă înspre tine

Cuprinzându'te în mistere.

Oare unde le ascunzi

Şi cât laşi să’ţi strălucească ?

…Unde’mi poposesc safirii

De prin lumea mea albastră ?

  

SIGV

Tot în Inimă îşi au locaşul

Ale tale perle scumpe…

Şi în nopţile cu lună plină

Le adun într’un mănunchi,

Întruchipând Dorurile noastre

Ce nu vor muri NICICÂND...

…Eu nu ţi’am scris demult,

Te rog, mă iartă.

Dar marea vieţii mele e încă zbuciumată.

Doresc s’ajung la ţărmuri

Ce’şi scaldă fruntea în soare.

Iar vântul tot mă poartă

Dincolo, pe mare…

Ajută’mă să’mi smulg privirea

Din undele albastre,

S’aprind din nou a mea lumină

În Zborul către astre.

Şi voi simţi că’i mai curată

Mai sus şi mai aproape

Decât lumina falsă

Ce’n lut vrea să mă’ngroape.

N’am vrut să’ţi tulbur visul senin al depărtării

Spunându’ţi o poveste cu valurile mării.

Voiam să ştii doar că vântul s’a contopit cu valul

Şi vântul e furtuna

Purtând lumini albastre

Şi’un dulce cânt astral…

StMS

În liniştea pădurii, prin munţii mei de piatră

Din nou aprind misterul ce vrea să mi te vadă…

Ascult tăcerea vie şi’a frunzelor şoptiri

Şi’astept să’mi dai un semn, de poţi să ne întâlnim…

SIGV

Urci spre înălţimi neatinse.

Tainic te aşezi pe Margini de Vise,

Miozotis, în zborul tău iute,

Safir preţios ca izvorul de munte.

Ai nectar şi parfum din Albele flori,

Izvor de trăire şi cânt;

Ţi’e Inima curată şi plină de Dor

Ca albul porumbel cu zborul Nefrânt.

Iubeşti nevinovat şi intens

Scoţând din adânc Comori Negrăite.

Astfel prin Iubire şi Credinţă dai sens

Mărgăritarelor scumpe în tine sădite.

Zadarnică’i truda când Dragoste nu’i

E totul străin, nimic nu te înalţă.

Găsim cuvinte sfinte, pline de Speranţă,

Izvor de Alinare, Pace şi Viaţă…

Culeg de pe obrazul tău o lacrimă caldă,

O perlă ca bobul de rouă din Inima ce’aşteaptă.

Doar un cuvânt îţi rostesc:

RĂBDARE.

Va veni în curând stropul de Lumină

În viaţa trecătoare.

O lacrimă într’un vers

Spre tine, iubite, se îndreaptă,

  Un gând smerit cu o inimă curată…

Un Zbor înalt; e a noastră Înfrăţire,

Nectar de Taină…

Topindu’se într’o Veşnică Iubire…

StMS

…Mă simt ca într’o încăpere fără nici o fereastră,

Închis în întuneric şi’n Dor înlănţuit…

Vino, de mă salvează Iubirea mea albastră

Şi acoperă’mi durerea cu Alb nemărginit !

…Descătuşează’mi Steaua Iubirilor apuse

Şi prinde’mă de mână, tu Stea ascunsă’n Zi…

Înalţă’mă în Extazuri prin spaţii nepătrunse,

Aprinde’mi iar Lumina, ca să putem Sclipi !

Luminătorii noştri privind simţiri mai vaste

S’or contopi aievea prin alte exaltări,

Unind RAZELE ALBE cu AŞTEPTĂRI ALBASTRE

LUCEAFĂR  NOU vom face Eternelor Cântări !

SIGV

O viaţă eternă e în Floarea Albastră

Şi se înalţă în Sclipiri ca o rugă dulce…

Un zbor etern e în Inima noastră;

Spre visul senin dorinţa se duce.

Trei păsări

Sprijină templul fiinţei mele.

Şi’n zborul lor lin întruchipează Universul.

Trăim înlănţuiţi de dorinţă şi vers

Spre Ţara culorilor eterne.

În Ţara culorii Albastre,

Din florile Albe din zori

Se naşte Lumina.

Acolo’s visurile şi gândurile noastre,

Pierdute în extazuri…

În sclipiri de lună.

StMS

Voi aştepta pe lângă ape

În murmur paşnic de Iubire,

Voi străjui prin zi şi noapte

Pe stânci purtat de’a mea dorire…

În braţele naturii iarăşi cădea’voi prin tăcerea mea

Şi undeva, prin iarba rece îndurerat voi suspina…

Vor trece anotimpuri poate…

Şi frunzele şoptite în vânt

Acoperi’va întristarea prin toamna unui Dor înfrânt…

Şi voi spera să văd Iubirea ce dăinuie Etern prin noi…

…Vei ridica a mea faptură

Să fim un Freamăt amândoi…!?

Natura ne va ţine în braţe prin munţi înalţi ce ne’am dorit…

Iar când acestea se vor trece, zbura’vom doar spre Răsărit !

Pe aripi de Lumini măreţe

IUBIŢI vom fi în Armonie…

Şi vom trăi cuprinşi de Taine

…Nemuritori,

În

V*E*Ş*N*I*C*I*E

SIGV

Bună Dimineaţa!

Am aşteptat zorile ca roua binecuvântată pentru flori,

Să mă trezească din somn dulcele’ţi cântări…

Dar trecut’au zorile şi soarele a răsărit

Găsindu’mă în triste asteptări…

Ce ţi s’a întâmplat

De n’ai putut veni în zori

Să’mi mângâi chipul

Cu’ale tale raze de speranţă şi iubire…!?

Dacă eu oprit’am ivirea sclipirilor de zi,

Îmi cer iertare de ţi’am greşit !...

StMS

DUMNEZEU este cu tine şi asemeni sunt şi eu.

EL cu HARUL de LUMINA, eu cu Dragostea mereu…

Desluşesc prin sentimente cât de mult suntem Uniţi !

*…Nici o zi n’are vigoare să ne ştie despărţiţi…*

Suntem FLOAREA NEMURIRII în PETALE DE IUBIRE,

Tu mireasmă îmbătătoare, eu asemeni ca şi tine…

Tu renaşti PETALE ALBE,

Eu ALBASTRE DĂRUIRI…

Şi atunci când ne desfacem, ne legăm iar prin DORIRI…

Vântul ce vrea să ne rupă, se transformă în Adiere,

Soarele ce vrea să ardă, ne încălzeşte cu Putere.

Gerul ce vrea să ne îngheţe îl primim ca o Răcoare…

Apa ce vrea să inunde, ne curăţă de uitare…

Astfel noi trăim I*U*B*I*R*E*A

În al TAINELOR  SAFIR,

M*I*O*Z*O*T*I*S printre Stele

Într’un UNIVERS SUBLIM !

SIGV

Sunt iarăşi obosită

Şi nu pot să’ţi compun ceva…

… Mi se închid ochii…

Aş vrea să ne întâlnim cândva…

Şi să’mi reciţi din versurile tale…

Mi-e dor de tine !...

Te iubesc !

Îngeraş la somn !

Iartă-mă…

Mi s-au închis ochii…

Pa…

StMS

În noaptea asta cerul e albastru.

Şi nu ştiu acolo cum oare îl vezi…

Aş vrea să vii tu, pasăre măiastră;

Alături lângă mine să te’aşezi…

Să’mi cânţi un cântec dulce de IUBIRE

Şi să te văd aievea printre flori,

Să ne ascundem prin natura vie

Purtaţi de aceiaşi minunaţi fiori…

La umbra unui fag tăcut

Să ascultăm al frunzei freamăt

Şi neştiuţi şi nevăzuţi

Să contemplăm al nopţii farmec…

Luna Albastră printre stele

Să ne vegheze timpi de Taină,

IUBIREA să ne învelească

Cu’a sa nepreţioasă haină…

Să’mi sprijin fruntea obosită

De umărul tău firav,

Să’mi săruţi a mele lacrimi

Ce îmi vor cădea curat…

Ochii mei să te atingă

Prin al adierii val,

Să cuprinzi cu’a ta aripă

Sfântul nostru Ideal.

Să plutim în Zborul Păcii

Spre Eterne Înălţimi

Şi astfel, într’o IUBIRE

Să trăim… fără să ştim !

SIGV

Mi te’ai aşezat în suflet cu un Vers

Şi’n inimă te simt ca pe’o cântare…

Cu raza ta lacrimi mi’ai şters

Şi cu a ta îmbrăţişare…

Eşti în fiinţa mea întreagă

Ca un Luceafăr ocrotitor,

Răscolitor !

Tu, foc etern mistuitor…

Să arzi în candela Dragostei mele

De tine aprinsă...

Veghind în Taină cu un Dor

Şi’o flacără nestinsă !

StMS

Nu pot ca să te las…

Te simt cum îţi e sete…

Şi vreau să te adăp mereu cu ape de IUBIRE.

Nu pot să fiu retras.

Când Dorul tău mă cere…

Să’ţi umplu a ta fiinţă cu aceeaşi Dăruire…!

…Oricât de obosit aş fi,

Odihna nopţii n’o să mă primească

Până nu te voi odihni

Cu un sărut… şi’o floare albastră.

Acestea, zâmbet ţi’or aduce

Şi Bucurie în simţiri…

Vei adormi cu Îngeri paşnici,

Asemenea ca un copil…

Te iubesc !

SIGV

Ştii ce sunt fără tine ?!

…O umbră ce n’o mai luminează nici o Stea.

Şi care fără de Lumină,

Nimeni n’o mai poate vedea !

Aştept să te revăd Stea din depărtare

Să’ţi redescopăr Taina strălucirii tale !...

                                                                                                                StMS

Aseară adormit’am însetat.

Şi inima mi’a stat

Tacută în aşteptare…

Iar buzele mi s’au uscat

Curat…

De lipsa sărutării tale.

*

Iubito, dacă eu cădea’voi în prăpăstii

De unde n’am să pot nimic să’ţi mai trimit,

Cu aripile frânte, îndurerat agonic

Şi fruntea întristată, căzută la pământ…

…Tu ai să rămâi aşa, privind în aşteptare

Fără să te cobori să’mi dai vreun ajutor ?

…Iubirea asta slabă, Sfinţenie nu are !

JERTFEŞTE-TI CHIAR LUMINA,

DOAR SĂ MĂ ŞTII ÎN ZBOR !

…Sau te gândeşti că noi suntem un singur *S*

LEGAŢI printr-un INEL în Veşnic Legământ.

Şi dacă eu cădea’voi, tu n’ai sa ai de’ales

Şi’mi vei urma asemeni prin oricare adânc…!?

Iubindu’ne acolo, răniţi şi întristaţi

IUBIREA ne va stinge a nopţilor durere…

Prin DRAGOSTEA ETERNĂ vom fi iar Înălţaţi

La Stele şi Luceferi şi ANGELICA VEDERE !

SIGV

IUBIREA ne’a cuprins cu al ei Mister

Pe noi, care până mai ieri nici nu ştiam că existăm.

Iar Astăzi nu mai putem trăi

Decât unul prin altul…

Două INIMI strâns legate,

Unite prin DRAGOSTE !

Nimic nu le mai poate desparte.

Am o BUCURIE pe care nu ştiu prin ce cuvinte

Să-I mulţumesc DOMNULUI

Că Există… şi că Exişti !!!

StMS

*Toamna a venit cu’a ei ploaie măruntă,

Un Freamat dintr’o frunză la pieptul tău ascultă…

Prin ritmul de fiori IUBIREA mea străbate…

Mă simt cuprins acolo, dar totuşi sunt departe…

Iar ploaia plânge paşnic prin început de toamnă,

Răcoarea ei m’alină în aşteptări de taină…

M’am preschimbat în Freamăt, în şoaptă de IUBIRE.

Apar iar lângă tine prin vasta mea simţire…

Privesc în ochii tăi şi adâncul lor mă prinde,

Revăd în ei sclipiri din sfintele întinderi.

Apoi îţi sărut fruntea plină de strălucire,

A tale mâini curate ce’mi scriu scumpe safire…

Mă’ndrept sfios spre buze ce Rugăciuni rostesc

Şi le sărut asemeni… şi încet eu lăcrimez…

Apoi prin Adiere cutreier lângă tine

Şi te cuprind în braţe; la fel şi tu pe mine…

Ne schimbăm din Freamăt în STEAUA DE LUMINĂ

Şi ne Înălţăm aievea prin DRAGOSTE DEPLINĂ !

SIGV

Aşa cum valul se întoarce Veşnic să îmbrăţiseze

Mereu acelaşi ţărm mult iubit

Şi apoi se ascunde în mare, mai paşnic viseze,

Aşa acum în noapte

La tine am revenit.

Când sunt cu tine mireasma Iubirii mă cuprinde

Şi’n propria noastră singurătate

Ne găsim zburând

Spre sferele albastre…

Dacă eşti departe,

Dragostea în adieri de vânt se întinde

Şi’ţi simt a tale calde mângâieri

Cum mă cuprind…

Ca valul, ţărmul însorit.

…Te iubesc.

Spre mine adesea mă scufund

Uitată de Soare în visare…

Nu ştiu de’s Clipă sau un Gând

Trecut în veşnică Aşteptare…

Acum când Clipa’mi zboară spre nesfârşitul ieri

Rup o tăcere scrisă din versul ce e’n mine.

 Cuvântul s’a născut prin multele visări…

Iar versul ce nu trece străbate doar prin tine.

  

  

StMS

Iubito, îmi e sete…

De’a ta Dragoste multă.

Deşi, apele afară pământul tot inundă.

Te simt parcă departe, prin negură de vreme,

Prin ploi ce sunt alături singurătăţii mele…

Eu sunt Miozotisul ce nu creşte cu ape

Şi nici cu soare care se’ascunde în ţări, departe…

IUBIREA mi’e Lumina,

IUBIREA’i ploaia mea…

Iar tu îmi eşti Izvorul.

…Adapă’mă cu EA !

SIGV

Te’adorm pe braţe în tăcere,

Ca spicul ce se’apleacă blând.

Mă rog neîncetat ca visul ce’o să vină

Cuprinşi să ne găsească de doruri şi de gând…

Dacă te culci şi nu adormi,

Să ştii că inima îmi bate

Spre miile de Sărutări…

Ce dulce s’or topi în şoapte…

Cu tine, eu voi adormi în gând,

Ca o albină printre flori

Să fii al clipelor veşmânt

Ce mă răsfaţă până’n zori.

StMS

Splendidul safir îmi străluceşte’n noapte

Şi picături de ploaie se schimbă’n diamante…

Privesc afară cerul ce’mi e necunoscut

Primind din depărtare angelicu’ţi sărut…

Mă înfior de’a mea totală neştiinţă

Şi fruntea mi’o aplec tăcut în năzuinţă.

Amestec lacrimi care se pierd în ploaia rece…

Şi tremur singuratic pân-ai să vrei a trece

Să îmi cuprinzi fiinţa cu’a ta caldă Iubire,

Să mă săruţi aievea cu’a tale buze fine,

Să mă cuprinzi în braţe… odihna mea să’mi fii…

Să treacă anotimpuri şi ani, sute şi mii…

Zorile să ne fie mereu a noastră pernă,

Iar timpul să ne piardă în  DRAGOSTE  ETERNĂ !

SIGV

Mă simt vrajită de timp, iar cu ardoare

Iubind o armonie şi’o paşnică visare.

Sunt vers în care se’ascunde Împlinire,

Speranţă, Dor şi marea mea Iubire…

EŞTI TU un suflet ce pătrunde

În toată fiinţa mea

Ca un săgetător…

De’acum vom merge împreună

Uitând de clipele ce dor…

Iubite, Noapte Bună !

Cu Îngerii împreună !

StMS

Murmur de ape

Străbat a mea vedere,

Ascult a tale şoapte

Rămase în tăcere…

Privesc îndurerat

Prin ploaia tot mai tristă

La ceru’ntunecat

De parcă nu există…

Arată’mi’te’n Zori

IUBIRE aşteptată

Să’mi iei ai mei fiori

În Inima ta… toată…

SIGV

Cândva, urcam încet spre stele…

Acum cobor în sufletu’mi uscat.

Nu ştiu de ce în clipe grele

Doar tu, iubite… îmi eşti apropiat.

Cobor şi urc pe aripile vieţii,

Oceanul zilei este nemilos…

Dă’mi roua dulce a dimineţii

Să pot spera la Zborul luminos.

Zorii argintii îmi flutură prin gânduri

Cu dulci săruturi ce aduc fiori.

Să cred în miile de clipe

Ducând la Visul Împlinit din Noi !

…Te iubesc.

 * 

StMS

HIMERELE CU DULCI ILUZII ÎNCHIPUITE ÎN ROMANTISM

AU FOST DELIRUL UNUI FARMEC ASCUNS ADÂNC ÎN ALTRUISM.

DINTOTDEAUNA O IUBIRE A FOST STRĂPUNSĂ DE REGRET

CÂND STRĂLUCIREA-I DE LUMINĂ A FOST CEVA INEXISTENT.

*