Poți frânge aripi îngerești, la brațe să le'aduci tăria,
Veșmântul alb să'l murdărești, să'l schimbi cu toată agonia
Deșertăciunilor din lumea asta urgisită, trecătoare
În care ochii pământești orbesc privind prea mult la cer, la soare !
Poți stinge o lumină care decenii s'a purtat la înălțimi,
Să'i smulgi o existență pură dintre stihii și serafimi,
Să îi prefaci stropii de rouă în lacrimi contopite de regret...
Dar n'ai să poți muta o viață prin spațiu mort, anost, inexistent.
Poți lumina eterul cu artificii în varietate de culoare
Să împărtășești ades momentul cu o himeră oarecare,
Să crezi că fericirea stă prin locuri mult private de natură...
Acolo unde sensul vieții e schiță'n alb și negru, simplă caricatură.
Poți îndrepta privirea spre zgomote adesea citadine,
Să tot trăiești momentul crezând c'așa va fi și cel de lângă tine...
Să'i scuturi clipele care mai țin o amintire a zborului de altădată,
Deși închis prin lumea asta doar întristarea întru sine poartă.
Poți frânge aripi ce adesea cerul au atins întru extazuri,
Un chip curat să îl brăzdezi de multe griji, de vicii și necazuri
Și dragostei s'așezi povară zi după zi, an după an...
Dar n'ai să schimbi vreodată un înger, să fie simplu pământean.
©StMS
