Sunt mărginit pe muntele ce'am vrut să'l urc
Cu cerul înc'aproape de năzuințe prea mărețe...
Mi'e teamă să cobor, nu știu spre ce mă duc !
Să zbor nu are cine să mă'nvețe.
Pe vârful unui megalit tăcut am piatră,
O stavilă ce ține mărginimea peste tot.
Aș fi putut ca să cobor pe partea dreaptă,
Dar mi'e c'ajung să prind același orizont.
Să mă înalț nu pot, nu mai am înger !
Iar aripi mi'au căzut prin ani, la cotituri...
Să mai rămân pe vârf de munte și să sânger
Ar însemna să cad într'un sfârșit prin alte lumi.
Sunt prins unde pământul cerul îl atinge
Nu pot nici să cobor, dar nici să urc mai sus...
Nu știu ce drum mai am sau cine va învinge !
Văd iarăși răsăritul... sau poate doar apus.
©StMS
