În această fotografie eu plângeam,
Iar tata căuta să mă liniştească.
Poate că de atunci în sufletu’mi fragil
O oarecare presimţire de ceea ce avea să fie
Bătea cu durere în inima mea de copil,
Iar tata, parcă mă încuraja proptindu’mi fiinţa
Cu mâinile sale ocrotitoare,
Îndemnându’mă spre zâmbet şi bucurie.
Privirea lui iubitoare
Trimitea lumină în inocenta’mi înţelegere
Şi cuvântul său drag îmi spunea în tăcere
Că orice întristare care are speranţă
Va fi încununată întotdeauna de bucurie.
Când îl strigam să nu mă lase singur, el îmi spunea:
“Sunt aici Cristi…
Chiar şi atunci când nu mă vei mai vedea!”
