Că nu m’ai înţeles deloc, eu nu am treabă...
Te’aş fi suit prin munţi, la cer, să vezi pe Dumnezeu !
Te’ai prins în verva nopţii, ţie dragă...
Te’a înnecat izvorul ce’ţi curgea mereu ?
Ai adormit frumoasă, printre stele
Care nestânjenit în stâncă te’au făcut.
Tu ai căzut asemeni, desprinsă printre ele
Îmbrăţisând uitarea, mai demult.
Credeai că dragostea e doar o simplă clipă,
Plăcere trecătoare prin simţiri...
Purtată aidoma falnic, de oarece aripă
Sculptată’n oase, vise şi simple amintiri...?
Neprevăzut de sigur am dorit acest sfârşit
Fiindcă legea scrisă’n tablă mi’e pustie !
Iar pentru mine toate acolo’au ruginit
Eu nu mă închin la reguli... să tot fie !
Prin har mai mult m’am înălţat de’atunci.
Am prins iubirea în eternitate !
Tu poţi oricând cu pietre, în mine să arunci
Ţi le’oi preface’n stele toate, toate...
Deşi n’ai să pricepi nimic din toate acestea
Poate c’o amintire’ţi va şopti ceva...
Apoi o lacrimă va întregi povestea
Pe care’am început’o la înălţime, noi, cândva !
Şi vei zbura zdrobind subit pământul
Trezită din al vieţii crunt abis...
Îmi vei găsi atunci numai mormântul
Cu’n trandafir albastru-argintiu, deschis.
Iar plânsul tău picta’va toată împlinirea !
Ca o copilă vei veni, acolo unde sunt şi eu.
Ne va uni pe veci numai Iubirea...
Astfel, am să’ţi arăt atunci pe Dumnezeu !
Numai aşa tărâmul totdeauna s’o desface
Trecând prin veacuri albe, inima pulsând
Ai să’nţelegi curat mult încercata pace...
Vom şti aievea tot, dar fără vreun cuvânt.
Iar dacă lumea va fi rea cu noi,
Străini numindu’ne prin munţi tăcuţi de piatră,
Vom preschimba pământul amândoi
Şi vom lăsa Iubirea să se vadă !
Până atunci, de’o fi doar vis
Te voi lăsa prin libertatea cruntă a firii,
Iar eu voi străluci prin nor închis,
Prin taina vieţii şi’a Iubirii !
©StMS
